Numele copiilor

Se spune că un om, cât trece prin viaţă, trebuie să planteze un pom, să ridice o casă şi să facă (să crească) un copil. Treaba ar trebui să fie cum nu se poate mai simplu de realizat atunci când e vorba despre pom. Ce mare inginerie să iei un lăstăraş de ceva, să sapi o gropiţă de 30 pe 30 pe 30, să aşezi copăcelul cu vârfu-n sus şi rădăcinile-n jos, să pui o mână de nisip, două de bălegar, pământul înapoi în groapă şi două găleţi cu apă… Nici nu costă, nici nu doare, nici nu durează.

Mai greu, infinit mai greu, e cu casa… Întâi că trebuie să cumperi locul, apoi să cauţi meseriaşii, să aduni materialele, să-ncepi construcţia şi abia după aceea, cocoşat de bănci şi nervi, să identifici (tu sau aparţinătorii) un pat la scuteală la unul dintre spitalele de profil neuro-cerebral din zonă.

Ar mai fi copilul. Din punct de vedere metodologic trebuie să recunoaştem că n-ar fi nicio problemă. Deloc-deloc. Problema apare, însă, când e vorba de nume. De fapt, de pre-nume, de numele mic, nu de ăla de familie, de alălalt. Cum să-l cheme? Cum s-o cheme? Mărin, Mărioara, Vasile, Vasilica, Gheorghe, Gheorghiţa, Ion, Ioana, Ilie, Ileana, Dumitru, Dumitriţa, Constantin, Constantina, Elena, Florin –  ca la ţară, ca la coada vacii, nu se mai poartă, nu e-n trend, nu e cool, nu e de viitor. Ar mai fi – Gabriel, Alexandru, Ludovic, Davian, Cristian, Daniel, Octavian, Mihai, Daniela, Gabriela, Simona, Andrada, Liliana, Luminiţa şi alte câteva zeci de mii – nţ, ba, nu se potriveşte, nu sunt muzicale, sunt prea româneşti, obişnuite, comune, insipide, incolore, inodore… Ne-am rafinat gusturile, ne-am emancipat, am devenit mai europeni decât orice european, nu ne mai plac numele noastre, nu le mai vrem! Pe copiii noştri îi botezăm Eric, Ascanio, Roberto, Lucas, Iasmina, Brian, Arturo, Bart, Biagio, Edan, Edana, Edison, Eiran, Fabrizio, Gerarldo, Heidi, Isaura, Oksana, Raisa, Thabita.

Un prieten de-al meu, mândru nevoie mare (avea toate motivele!), şi-a botezat nepoţelul Călin. Frumos nume! Te duce, imediat, cu gândul la „Călin. File din poveste”. La şcoală o să-l strige doamna Lică Călin. Ce te faci, însă, cu cel care şi-a numit fetiţa Violanda?! Numele pare plăcut, melodios şi interesant. Interesant pentru că, într-o traducere aproximativă, Violanda ar însemna „cea care trebuie violată”.