O singură propoziţie- by Liliana Hinoveanu

O singură propoziţie

Înainta pe coridorul întunecat spre un punct luminos, care îi întărea convingerea că, la capăt, cineva trebuia să-l aştepte. Renunţase să se mai gândească la ceva, mergea din instinct, atent să nu se lovească de pereţi. Mai întindea câte o mâna, ca să-şi stabilească direcţia. Înainta repede, de teama unui întuneric total. Cu cât se apropia mai mult, distingea la capătul coridorului o uşă, cu un geam înalt, transparent şi, in faţa uşii, o oglindă în care se reflecta chipul unei femei. Reflectarea era din profil şi Aron se întreba a cui este. Părul abia îi atingea umerii, îmbrăcată cu un taior de culoare deschisa şi cu o fustă ce-i acoperea , până la genunchi, un picior ce părea imobil.
Aron înainta din ce în ce mai repede, nerăbdător să privească, de aproape, chipul ce-i apărea ca prin ceaţă. “Să mănânci primul strugure pentru mine…” îşi amintea frânturi din prima şi ultima scrisoare pe care i-o trimisese şi nu putea să înţeleagă de ce rămăsese cu ideea unui lucru neîmplinit. Hotărârea o luase singur, era prea bătrân ca să-şi mai poată permite o iubire. Totuşi, imaginea aceea ireală, ochii alungiţi,părul , care abia îi atingea umerii, îl obsedau. Colindaseră o zi întreagă prin parcul adormit de culori, îşi suspectau fiecare gest, stăteau la pândă pe rând, neîndrăznind niciunul să recunoască, totuşi, că dorinţa cea mai fierbinte era de a hotărî, odată pentru totdeauna, ceea ce trebuia să se întâmple.
Mergea pe coridorul acela lung şi inima îi bătea, din ce in ce mai tare, începuse să numere paşii pentru a -şi alunga neliniştile, asculta tic-tacul ceasului pe care îl purta în buzunar, niciodată nu reuşise să-şi cumpere curea pentru el. La un moment dat chiar se oprise, gândindu-se că ar fi mai bine să rămână acolo, lipit de tocul vreunei uşi, aşteptând să se întâmple ceva. Dar oglinda continua să repete imaginea şi, privind într-acolo, lui Aron i se părea că , în fiecare secundă, chipul reflectat era altul. Nu putea fi adevărat, ar fi însemnat ca mişcările să se întâmple brusc sau …ar fi fost posibilă, doar, existenţa unui aparat, care să fi proiectat, pe ecranul oglindă, imagini suprapuse, insesizabile în mişcarea lor concentrică. Începuse chiar să alerge, coridorul nu se mai sfârşea. Alerga cu încăpăţânare, avea impresia că sute de obstacole i se pun în faţă, dar le trecea pe toate, fără să se gândească că s-ar fi putut izbi de ceva dur, şi, în încordarea în care se afla, ar fi sfârşit prin a-si pierde respiraţia. Începuse să transpire, o transpiraţie rece, nesănătoasă, curentul îi vâjâia prin urechi, toate uşile acelea închise se transformaseră în ferestre ce-l aruncau dintr-o parte într-alta a coridorului, ca şi cum s-ar fi aflat într-o centrifugă, ce nu putea să se mai oprească. Intuia posibilitatea unui sfârşit, dar gândul, că punctul luminos ar dispărea, îl făcea să alerge din ce in ce mai repede, să devină imponderabil, înlocuind aerul cu trupul, care se transformase intr-un vârtej de stări inexplicabile. Şi, în momentul în care braţele, epuizate de lupta cu întunericul, atinseră tocul uşii, se opri brusc. Între el şi spaţiul de dincolo geamul era singurul element deloc neglijabil. Abia acum băgase de seama că, de la tavan până la podea, un perete de sticlă intact dispersa lumina şi umbra, căzând pe draperia roşie ce mărginea intrarea în scenă , se reflecta în oglindă sub forma unui trup omenesc.
”Să mănânci primul strugure pentru mine”…..cuvintele i se amplificau în minte, căpătau puterea clopotelor, timpanele refuzau să mai recunoască liniştea, ochii i se măriseră de uimire şi se trezi, aşezat pe un scaun, în cabina unui coleg. Singurele lucruri, pe care şi le amintea, erau coridorul acela lung, strigătul femeii pe care o lăsase afară şi gândul că trebuia să pună la poşta scrisoarea din care îşi amintea doar o singură propoziţie.
Ceasul sună prelung, încăpăţânat şi nu-l lăsă până când nu deschise ochii. Şi de data aceasta adormise cu lumina aprinsă şi ţiuitul aparatului de radio îi confirmă că nici el nu avusese o noapte prea uşoară.
Cât să fi fost ceasul? Nu reuşea să distingă cifrele, doar razele pătrundeau anemic printre jaluzele, dovedindu-i că era timpul să se ridice din pat. Deschise geamul, care dădea către grădină, şi îl izbi răceala dimineţii şi mirosul greu de agerie. Venise oare toamna ?

               by Liliana Hinoveanu