Evenimente
Perfectul simplu – simbol al oltenilor si marca a literaturii
Când, cum şi de ce folosim perfectul simplu.
Perfectul simplu are parte, de decenii bune, de o soartă deplorabilă, de vreme ce marea majoritate a românilor, excepţie făcând oltenii, dacă nu-l ignoră cu totul, îl tratează pur şi simplu ca pe o rudă săracă a fratelui compus sau, mai crud chiar, îl ironizează fără menajamente şi-l consideră o bizară şi inutilă reminişcenţă a unei limbi vorbite cândva în spaţiul mioritic. Nu vrem să fim nedrepţi la rându-ne şi să afirmăm că toţi aceştia nu au idee de funcţia narativă, literară a perfectului simplu doar pentru că nu le stă în obişnuinţă să deschidă cărţi, dar este de domeniul evidenţei că, după ilustrul model francez, şi acest lucru este cunoscut de către toţi cei pentru care literatura nu este o formă de expresie perimată, perfectul simplu este timp al naraţiunii în limba română (mai ales la persoana a III-a), fiind folosit din abundenţă în atât de multe opere literare pe care le-au conceput scriitorii aparţinând acestei culturi. Perfectul simplu este astfel, nici mai mult, nici mai puţin decât o veritabilă marcă a literaturii, o convenţie solidă în binomul scriitor-cititor, o constatare confirmată, în stilu-i inconfundabil, şi de reputatul teoretician literar francez Roland Barthes în faimosul său eseu Gradul zero al scriiturii:
„Eliminat din franceza vorbită, perfectul simplu, piatra de temelie a Povestirii, semnalează întotdeauna prezenţa artei; el face parte dintr-un ritual al Literaturii. Nu mai are misiunea de a exprima un timp. Rolul său este de a reduce realitatea la un punct şi de a extrage din mulţimea timpurilor trăite şi suprapuse un act verbal pur, despovărat de rădăcinile existenţiale ale experienţei şi orientat spre o legătură logică cu alte acţiuni, alte procese, o mişcare generală a lumii; el urmăreşte să menţină o ierarhie în imperiul faptelor. Prin perfectul său simplu, verbul face implicit parte dintr-un lanţ cauzal, ia parte la un ansamblu de acţiuni solidare şi dirijate, funcţionează ca un semn alegoric al unei intenţii; menţinând un echivoc între temporalitate şi cauzalitate, el impune o desfăşurare, adică o înţelegere a Povestirii. De aceea el este instrumentul ideal al oricăror construcţii de universuri; el este timpul factice al cosmogoniilor, al miturilor, Istoriilor şi Romanelor. Presupune de asemenea o lume construită, elaborată, decupată, redusă la linii semnificative, şi nu o lume de-a gata, expusă, oferită. În spatele perfectului simplu se ascunde întotdeauna un demiurg, zeu sau povestitor; lumea povestită nu rămâne neexplicată, oricare dintre accidentele sale este conjunctural, iar perfectul simplu este tocmai acest semn operator prin care naratorul reduce fărâmiţarea realităţii la un verb firav şi pur, lipsit de densitate, volum şi amploare, a cărui unică funcţie este de a lega cât mai repede o cauză de un scop. (…) Perfectul simplu este deci, la urma urmei, expresia unei ordini şi astfel a unei euforii. Datorită lui, realitatea nu este nici misterioasă, nici absurdă, ci limpede, aproape familiară, adunată şi strunită în fiece moment de mâna unui creator”.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.