Connect with us

Evenimente

Perfectul simplu – simbol al oltenilor si marca a literaturii

Când, cum şi de ce folosim perfectul simplu.

Published

on

Amza-Pellea

Perfectul simplu are parte, de decenii bune, de o soartă deplorabilă, de vreme ce marea majoritate a românilor, excepţie făcând oltenii, dacă nu-l ignoră cu totul, îl tratează pur şi simplu ca pe o rudă săracă a fratelui compus sau, mai crud chiar, îl ironizează fără menajamente şi-l consideră o bizară şi inutilă reminişcenţă a unei limbi vorbite cândva în spaţiul mioritic. Nu vrem să fim nedrepţi la rându-ne şi să afirmăm că toţi aceştia nu au idee de funcţia narativă, literară a perfectului simplu doar pentru că nu le stă în obişnuinţă să deschidă cărţi, dar este de domeniul evidenţei că, după ilustrul model francez, şi acest lucru este cunoscut de către toţi cei pentru care literatura nu este o formă de expresie perimată, perfectul simplu este timp al naraţiunii în limba română (mai ales la persoana a III-a), fiind folosit din abundenţă în atât de multe opere literare pe care le-au conceput scriitorii aparţinând acestei culturi. Perfectul simplu este astfel, nici mai mult, nici mai puţin decât o veritabilă marcă a literaturii, o convenţie solidă în binomul scriitor-cititor, o constatare confirmată, în stilu-i inconfundabil, şi de reputatul teoretician literar francez Roland Barthes în faimosul său eseu Gradul zero al scriiturii:

 

Roland-Barthes-620x230

„Eliminat din franceza vorbită, perfectul simplu, piatra de temelie a Povestirii, semnalează întotdeauna prezenţa artei; el face parte dintr-un ritual al Literaturii. Nu mai are misiunea de a exprima un timp. Rolul său este de a reduce realitatea la un punct şi de a extrage din mulţimea timpurilor trăite şi suprapuse un act verbal pur, despovărat de rădăcinile existenţiale ale experienţei şi orientat spre o legătură logică cu alte acţiuni, alte procese, o mişcare generală a lumii; el urmăreşte să menţină o ierarhie în imperiul faptelor. Prin perfectul său simplu, verbul face implicit parte dintr-un lanţ cauzal, ia parte la un ansamblu de acţiuni solidare şi dirijate, funcţionează ca un semn alegoric al unei intenţii; menţinând un echivoc între temporalitate şi cauzalitate, el impune o desfăşurare, adică o înţelegere a Povestirii. De aceea el este instrumentul ideal al oricăror construcţii de universuri; el este timpul factice al cosmogoniilor, al miturilor, Istoriilor şi Romanelor. Presupune de asemenea o lume construită, elaborată, decupată, redusă la linii semnificative, şi nu o lume de-a gata, expusă, oferită. În spatele perfectului simplu se ascunde întotdeauna un demiurg, zeu sau povestitor; lumea povestită nu rămâne neexplicată, oricare dintre accidentele sale este conjunctural, iar perfectul simplu este tocmai acest semn operator prin care naratorul reduce fărâmiţarea realităţii la un verb firav şi pur, lipsit de densitate, volum şi amploare, a cărui unică funcţie este de a lega cât mai repede o cauză de un scop. (…) Perfectul simplu este deci, la urma urmei, expresia unei ordini şi astfel a unei euforii. Datorită lui, realitatea nu este nici misterioasă, nici absurdă, ci limpede, aproape familiară, adunată şi strunită în fiece moment de mâna unui creator”.

perfect simplu

De ce folosim perfectul simplu? Explicaţia este de sorginte istorică şi se referă la înrâurirea limbii latine. Perfectul simplu exprimă o acţiune ce tocmai s-a terminat, în timp ce “vărul” său, perfectul compus, exprimă o acţiune care s-a întâmplat într-un trecut mai îndepărtat. Profesorul de limba română Cristian Ionescu de la Colegiul Naţional „Ion Minulescu” din Slatina a explicat, pentru Adevărul, faptul că perfectul simplu are două utilizări distincte. În literatură, perfectul simplu este timpul folosit de narator pentru a indica acţiunile prezente – în raport cu firul naraţiunii – ale personajelor, fiind folosit cu precădere la persoana a III-a, iar, dacă naratorul se include printre personaje, atunci apare uneori şi la persoana I; persoana a II-a lipseşte practic cu desăvârşire. În Oltenia şi zonele limitrofe, perfectul simplu este folosit în vorbirea de zi cu zi la toate persoanele. El exprimă trecutul recent, făcând referire la evenimentele petrecute după trezirea de dimineaţă. Numai oltenii şi cei care au avut contact cu ei sau care au studiat problema se pare că ştiu cel mai bine să conjuge verbele la perfectul simplu, inclusiv la persoana a II-a, spre deosebire de ardeleni, bucureşteni şi moldoveni, care se încurcă mai mereu şi spun, de exemplu, “eu făcuşi” sau „tu făcui” 🙂 , după cum remarca Mugurel Manea în Adevărul.
Davian VLAD