Scrisori din vacanță (4)

Draga mea,

Am ajuns cu bine, aici, la ţară.

Anul acesta am decis, împreună cu familia, după ce m-au anunţat, să practicăm agroturismul la ţară şi, pe cât posibil, undeva în zona rurală, poate la sat. Eventual, printre ţărani.

Am decis să nu stăm mai mult de două săptămâni, iar ieri, după ce am ajuns, nevastă-mea a hotărât ca şi ea cu acela micu’ să mai rămână şi celelalte treisprezece zile.

De ce am plecat eu de azi?

Nu că nu mi-ar plăcea, dar sunt foarte obosit.

Nevastă-mea a vrut ieri să nu plecăm pe căldură, că doar aveam de parcurs ditamai suta de kilometri, drept pentru care ne-am trezit toţi pe la trei dimineaţa, noi ca să nu uităm cumva – ceva, iar acela micu’ pentru că făcuse pe el, că aşa se-ntâmplă de fiecare dată când îi pun eu pampersul, că i-l pun strâmb şi de-aia face pe el. Şi pe pampers. Şi pe mochetă. Şi un pic pe hol, când a venit să ne-anunţe, urlând cât îl ţinea gura.

Eu m-am apucat şi-am schimbat copilul, în timp ce ea a mai adunat de prin bucătărie câteva nimicuri în ultimele două sacoşe pe care le-a mai găsit libere.

Am reuşit să culc copilul.

A venit vecinul de sub noi, care ne-a rugat să dăm copilul mai încet, măcar noaptea. Când a auzit că plecăm în concediu, mi-a dat o sută.

Între timp s-a făcut patru fără zece şi n-a mai durat mult şi ea a fost gata fardată şi îmbrăcată pe la cinci şi jumătate.

Eu am aşteptat-o cu cafeaua făcută în bucătărie, că a zis că ar fi frumos să mai vorbim la o ţigare, înainte de-a pleca. A vorbit numai ea până pe la şase şi-un sfert, timp în care eu am încercat de vreo patru ori să mă duc la baie şi de vreo opt ori să mă ridic de pe scaun.

Apoi, până pe la şapte, am încercat să-l trezim pe copil, care nu voia – în ruptul capului – să meargă în concediu. I-am tras una după ceafă.

A venit vecinul şi s-a oferit să ne ducă el bagajele la maşină, numai să nu întârziem. I-am dat o parte din sacoşe. Eu le-am luat pe toate celelalte şi-am ieşit. Am călcat pe copil, care se-ncălţa pe prag. A început să urle. I-am mai dat una după ceafă. M-am repezit şi la nevastă-mea. Mi-a dat una după ceafă.

Am ajuns cu toţii la maşină. M-am întors sus, pentru că uitasem – vai de capul tău! – şerveţelele umede ale copilului.

Am ajuns, din nou, la maşină. M-am întors, ca să verific dacă închisesem uşa.

Vecinul fuma pe scară şi s-a jurat că mai bine-i taie ziua la serviciu, dar vrea să vadă cu ochii lui cum plecăm.

Am plecat devreme, cum plănuisem, pe la opt şi ceva.

La zece şi-un sfert am ieşit din curtea blocului, după ce am desfundat carburatorul.

Pe drum nu s-a mai întâmplat nimic deosebit, deoarece pană am mai făcut eu de când sunt şofer, iar carnetul mi l-au mai luat ei, tot de-atunci, de câteva ori. Adevărul e că am şi-o poză frumoasă acolo.

Am ajuns şi la ţară, acolo unde vorbisem cu gazdele să fie acasă pe la douăsprezece şi jumătate, adică exact la trei şi zece, cum am picat şi noi.

Erau la secerat, c-aşa-i turismul rural. Ne-am dus după ei, acolo unde ne-a spus o babă că aveau lotul.

Când am poposit la poarta cimitirului, ne-a luminat Gigi care cară stâlpul că baba aia e surdă şi e din alt sat, e venită aci la copii.

Ne-am întors pe la şase şi jumătate seara. Am bătut la poartă şi cineva a dat drumul la un câine care-a scăpat prin gard. Am stat în maşină până pe la opt şi jumătate. Ăla micu’ iar a făcut pe el, că ţinea de mult.

Pe la nouă fără ceva a ieşit nea Ionică, gazda, să fumeze-n drum, a bătut câinele şi-a zis: „Oalea, ne scuzaţi, crezurăm că sunteţi de la Camera Agricolă!…”.

I-am lăsat dracului cu camera lor agricolă şi-am intrat în camera noastră. Am ieşit imediat. Nea Ionică şi-a cerut scuze pentru că abia de dimineaţă şi-a adus aminte că venim şi-atunci a dat cu spray de goange. „Dar nu-i nimic”, zice, „dormiţi în tindă, că n-a mai plouat din 1992!”. „Dar cu apa cum vă descurcaţi?” am întrebat eu.”Noi ca noi”, zice, „că avem oprită, dar voi ce-oţi face, că fântâna e secată de vreo două luni?…”.

Ne-am aşternut pe prispă şi-am adormit imediat. Pentru vreo zece minute. Visam că mă zgâlţâia una urâtă şi-mi zicea să prind ţânţarii. Nu era un vis. „Bine!”, am zis.

Am plecat spre maşină şi-am împins-o, uşurel, cu mânuţele, până am ieşit de pe uliţă.

Azi-dimineaţă, la cinci, eram sub duş. Am stat acolo până la şase, când a venit şi apa.

Dacă vrei, poţi să vii să bei o cafea. Vreau să-mi refac viaţa…Şi, dacă o să accepţi, luna de miere o să ne-o petrecem pe litoral… Sau… undeva, la ţară…