DE ACTUALITATE

Sebastian Domozină – ultimul talk-show (audio, foto)

Pagini sentimentale

Împarte cu prietenii tăi

LA CEAS DE TOAMNĂ‚ TIMPUL …
comentatorului sportiv SEBASTIAN DOMOZINĂ

Din crângul de lumină ai răsărit, Maestre,
Să hoinăreşti, o vreme, pe străzile Băniei
Cu sufletu-ţi de aur, a maicii tale zestre
Trimisă într-o vară, din sânul Veşniciei.

Nu vom uita, o clipă, al tău glas nepereche
Ce ne făcea să ardem asemeni unei torţe,
Când vântul primăverii şoptea povestea veche
A Ştiinţei susţinute de alb-albastre forţe.

La ceas de toamnă, Timpul nu a mai vrut s-aştepte,
Iar îngerii tăcerii te-au luat să urci noi trepte …

(Cornel C. COSTEA, Liga Scriitorilor din România, filiala Cluj, Cluj-Napoca, 2 septembrie 2010)        

*                       *       

„Am venit pe lume în zodia Racului, când apele fierbeau în neuitatul lac Potelu, ale cărui valuri mi-au legănat copilăria. De mic m-am trezit într-o imensă stupină, în care albinele au fost primele fiinţe pe care le admiram cu nesaţ şi m-au făcut să urăsc pentru totdeauna pe trântori. Trimis de bunii mei părinţi să mă şcolesc, am picat direct în Cetatea Banilor, unde implacabilul destin mi-a hărăzit viitorul.”

Preocupări, pasiuni, dorinţe

„Profesia de ziarist, cu care am cochetat din adolescenţă, rămânând pe viaţă sclavul ei. Microfonul, imaginea video şi sonoră, fotbalul, tangoul şi romanţa, poezia şi o carte bună în clipele de linişte. Ca dorinţe – sănătate şi puterea de a fi înţeles”.

Maximele, ideile sau un fragment din creaţia personală

„Niciun lucru nu este imposibil de realizat dacă îl doreşti cu adevărat. În primul rând să vrei, în al doilea rând să lupţi şi apoi să te «baţi» în continuare pentru consolidarea lui. Atunci când te consideri învins, mai există o rază de speranţă pentru a lua totul de la capăt.” (Sebastian Domozină, „Oamenii anului 40”, Craiova, iunie 1994)       

*                       *       

Sebastian Domozină – pagini sentimentale

Maestre, lasă filozofia, termină cu metaforele”

Era în anul 1962 când, la unele meciuri de Divizia B, am încercat câteva comentarii la faţa locului înregistrate, bineînţeles, pe bandă, cu ajutorul unui magnetofon „Tesla”. După aproape doi de exersări neîntrerupte, am avut prilejul să-l întâlnesc pe Nicolae Soare – un crainic, reporter de acum experimentat, cu personalitate, consacrat. Mi-a ascultat câteva dintre timidele mele înregistrări şi, încurajându-mă, a zis: „Într-o bună zi îmi vei fi coleg de transmisie”. Acest lucru se va întâmpla în prima etapă a campionatului diviziei A 1964 – 1965, la meciul Ştiinţa Craiova – Steaua Bucureşti.

Au trecut doar câteva luni de la fericita întâlnire şi participam, împreună cu Nicolae Soare, regretatul Ioan Mureşan, Aristide Buhoiu, Mircea Radu Iacoban, coordonaţi de Ion Ghiţulescu, la primele emisiuni în direct – „Sport şi muzică”. Din acest moment mă simţeam tot mai vrăjit de ideea transmisiei sportive directe – în special cea legată de fotbal; dacă între timp echipa noastră de debut a suferit unele corecţii, eu am rămas mereu lângă cei care, sunt convins, fac această meserie cu pasiune, cu caldă simţire, cu deplină personalitate. Până acum nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce nu am ajuns cronicar sportiv în presa scrisă. Poate pentru că în nicio pagină de ziar nu aş fi trăit vuietul plin de farmec al tribunelor ca în faţa unui microfon, instalat într-o cabină de transmisie sau chiar pe pista unui stadion.

(…) Reuşită înseamnă când marea majoritate a celor care m-au ascultat sunt fericiţi. Cum s-ar zice, am avut o transmisie fără poticneli, plină de vervă, cu momente de suspans, cu goluri înscrise într-o poartă sau cealaltă, care mai de care mai spectaculoase, mai de „kinogramă”, cu un final în care fair-play-ul a triumfat pe verdele gazonului şi în tribune.  

Este ceea ce fiecare crainic sportiv, aflat în faţa microfonului, visează să dăruiască celor care sunt departe de atmosfera incandescentă a stadionului.

Reuşita unei transmisii sportive este marea satisfacţie pe care o dai oamenilor, ţie însuţi, după momentele de tensiune, trăite şi vorbite, ale unui meci la care nu o dată cardiacii au plătit scump curajul de a urmări, fie chiar şi la radio, asemenea spectacole ce nu pot fi înlocuite în viaţa a milioane şi milioane de romantici, sentimentali, îndrăgostiţi ai fotbalului. Există temperamente şi caractere, preferinţe şi admiraţii, încât numai el, ascultătorul, poate fi singurul judecător drept al reuşitei sau nereuşitei transmisiilor noastre.

Cred că nu este crainic sportiv să nu fi avut senzaţia că o dată, sau chiar de mai multe ori, ceva „nu i-a mers”. Eu, când văd stadioanele fără spectatori mă blochez, se duce de râpă muza inspiraţiei, dispare toată buna dispoziţie. Şi atunci foarte greu reuşesc să intru în acel ritm pe care mi-l găsesc de câte ori văd tribunele pline ochi. Un meci, oricât ar fi de frumos, fără spectatori nu are strălucire, îi lipseşte farmecul celor care ştiu să se bucure sau să sufere, fără mască.

Nereuşita unei transmisii sportive radio înseamnă pentru mine o datorie imensă neonorată faţă de cei pe care îi simt privindu-mă mustrător, gata oricând să-mi reproşeze, fără ocolişuri: „Maestre, lasă filozofia, termină cu metaforele şi dă-ne faza infernală pe care ai scăpat-o!” Ce multă dreptate au! (…)

Dacă se întâmplă totuşi ca atmosfera unei partide de fotbal să fie anostă, săracă în reclamă, atunci sunt tentat să vorbesc despre palmaresul echipelor, despre „îndemânarea” sau „neîndemânarea” arbitrilor, despre talentul unor jucători uitaţi sau neobservaţi de maimarii fotbalului şi, întotdeauna, despre admirabilii oameni ai tribunelor care, pe soare, pe vânt, pe ploaie sau pe viscol, înfruntând cu stoicism orice vreme, ştiu să guste, în veselie sau tăcere, bucuriile fotbalului. (Sebastian Domozină – 1983)


*                       *       

Pare din ce în ce mai evident că fotbalul a fost, este şi va rămâne un fenomen. Sunt, fără îndoială, unghiuri diferite şi puncte de vedere diverse, sunt socoteli matematice şi calcule strict financiare, sunt orgolii nemăsurate şi ţepe cinice, nostalgii desuete şi violenţe criminale. Fotbalul reuneşte în jurul său cea mai eterogenă masă de oameni din toate timpurile. În tribune găseşti, în toate împrejurările, şi om sărac-om bogat, şi cult şi analfabet, şi urât şi frumos, şi deştept şi nătâng, şi călău şi victimă, şi ministru şi slugă.

Într-o epocă în care individul se putea exprima numai în punga pe care o ţinea cu discreţie în baie, stadionul reprezenta singurul loc în care urletul urii putea fi cu uşurinţă disimulat. Înjurăturile de mamă aruncate, chipurile, unui antrenor aflat în dizgraţie, huiduielile, blestemele urbane sau teribil suburbane împotriva unui, posibil, jucător neinspirat, scuipăturile  asupra altuia nu erau altceva decât singura modalitate a unei mulţimi de a se exprima făţiş împotriva unui regim şi a unui sistem. Iar regimul, în cunoştinţă de cauză fiind, pare-se că tolera această stare de fapt. Probabil că, pentru o linişte de două săptămâni, se puteau admite 90 de minute de răzvrătire bine organizată şi impecabil camuflată. Altfel nu se poate explica de ce, în preajma partidelor de fotbal, toate localurile erau îndestulate cu bere. Altfel nu poţi înţelege de ce, pentru meciurile care începeau, de pildă, la ora 15.00, toţi microbiştii şi mai puţin microbiştii erau învoiţi imediat după pauza de masă. Altfel nu poţi pricepe de ce multe meciuri de fotbal erau televizate. Şi mai toate erau transmise la radio.

Radioteleviziunea Română, cea de până-n anii 1990, se poate lăuda cu un mănunchi de comentatori cu totul şi cu totul de excepţie. Când ecranele erau garnisite, în cele două-trei ore de program, cu  vizite, teze, discursuri şi spectacole omagiale, când difuzoarele săltau în ritm patriotic, era o adevărată binecuvântare să-i asculţi, la „aparat”, la “Fotbal minut cu minut”, pe Ioan Chirilă, Ion Ghiţulescu, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare, Coca Cozma Teoharie, Teodor Mateescu, Sebastian Domozină, Nicolae Secoşan, Dan Voicilă, Grigore Ilisei, Corneliu Mihăilescu: „Aşadar, la Craiova, Universitatea a deschis scorul în partida cu FC Argeş; mulţumim Sebastian Domozină. Acum mergem la Timişoara. Ce se întâmplă acolo ne spune Nicolae Secoşan. Mulţumesc Gheorghe Minoiu; aici, pe Bega, Poli şi Rapid se află la egalitate, 0 – 0… Mulţumim Nicolae Secoşan; dăm legătura la Cluj lui Teodor Mateescu… Am văzut ce se întâmplă la Cluj, îi cedăm acum legătura pe stadionul Dinamo lui Ion Ghiţulescu, după care mergem la Ploieşti, acolo unde aşteptăm primele informaţii de la Dan Voicilă”.

Pe lângă spectacolul viu pe care-l oferea jocul de fotbal în sine, miile de spectatori din tribune mai aveau parte de încă unul, cel al comentariului sportiv fără egal. Grupaţi în jurul aparatelor de radio, microbiştii ascultau, cu sfinţenie, cuvântul. Şi, dintr-odată, echipa juca mult mai bine, jucătorii erau mult mai motivaţi, fazele curgeau firesc, iar nedreptăţile arbitrilor taxate prompt. Comentariile lui Sebastian Domozină urmau o linie melodică inegalabilă. Începutul este unul calm, liniştit, se anunţă echipele, brigada de arbitri, starea gazonului, numărul spectatorilor, starea vremii. La fel de calm este descrisă declanşarea ofensivei uneia dintre echipe. Dar vocea se pregăteşte de atac. Accelerează în tonalitate odată cu trecerea balonului dincolo de centrul terenului şi ritmul devine rapid, impetuos, în preajma careului. De-a dreptul năprasnic în momentul culminant. Tabloul este unul complet: centrarea este genială, şutul milimetric, arbitrul de centru bine plasat, tribunele sunt în picioare, plasa porţii se zguduie, ploaia s-a oprit, antrenorul în delir, adversarii uluiţi, crainicul stadionului în extaz. Cei mai mulţi dintre spectatorii de-atunci, dintre cei aşezaţi cu faţa spre teren şi cu urechea pe tranzistoare, îşi aduc aminte şi acum. Ca şi confraţii care l-au invidiat şi, deopotrivă, neavând încotro în faţa evidenţei, l-au preţuit. Cu admiraţie şi respect! Pentru că, paradoxal sau nu, dar Sebastian Domozină  a mai fost şi ziaristul care a reuşit un lucru greu de atins în domeniu – calitatea transmisiei să fie mai bună decât calitatea spectacolului în sine.

Într-o lume cenuşie şi fără perspective, Sebastian Domozină a fost vocea-simbol a Craiovei Maxima, sufletul Universităţii Craiova, decanul ziariştilor sportivi craioveni.

Un crainic sportiv pare a fi un simplu jurnalist care relatează publicului ascultător despre faze şi goluri din timpul unui meci de fotbal. Nimic mai mult! Nimic mai banal! Şi nimic mai fals! Pentru că, în cazul lui, Sebastian Domozină pare a fi fost, pentru Universitatea Craiova, cu adevărat, spiritul Campioanei unei mari iubiri. Altfel nu se explică de ce, odată cu dispariţia lui, încet-încet echipa se atrofiază sportiv, trăieşte din amintiri şi parcurge cel mai întunecat coşmar al ei. Prin urmare, este evident că Sebastian Domozină a fost un reporter frenetic a cărui carieră se confundă cu performanţele istorice ale echipei de fotbal Universitatea Craiova.

Sebastian Domozină a fost identificat, poate uneori pe nedrept, cu fotbalul şi cu  Universitatea Craiova, cu fotbalul oltenesc, cu FC Argeş, cu Chimia Râmnicu-Vâlcea, cu echipele din Slatina, Scorniceşti, Motru sau Drobeta-Turnu-Severin. Numai că Sebastian Domozină a fost mai mult de-atât. Pe lângă faptul că a fost, fără nicio urmă de tăgadă, un crainic sportiv inegalabil, inimitabil şi celebru, a mai fost şi seniorul presei oltene sau chiar Himalaya presei din Craiova. Filma, intervieva, nota, memora, folosea fiecare crâmpei de informaţie, combina detalii, căuta răspunsuri şi găsea modalitatea de exprimare ideală.

Sebastian Domozină a fost omul-eveniment, iar evenimentul era în stradă, în uzină sau pe câmp, evenimentul era la picioarele lui, în faţa lui. Nu de puţine ori, trecând prin locuri comune şi fără substanţă pentru unii, Domozină se oprea la primul telefon şi relata, fără hârtie şi creion, despre starea deplorabilă a drumurilor, despre ce trebuie să ştie şoferii aflaţi în trafic prin zonă, despre fabricile în paragină, sistemele de irigaţii devastate, recoltele-n pârg, despre animalele din ce în ce mai puţine sau carele trase de vacile de lapte.

Sebastian Domozină a fost, totodată, gazetarul frenetic, veşnic optimist şi fermecător şi a câştigat o cotă de simpatie greu egalabilă, făcându-şi meseria cu distincţie, pasiune, nonşalanţă, devenind aproape un mit. A fost un om de o candoare deosebită, un suflet generos şi jovial.

A fost argintul viu al fostei Radioteleviziuni Române! De care nu s-a despărţit niciodată. Sau de care s-a despărţit împotriva proprie-i voinţe şi împotriva voinţei tuturor! Fiindcă, aşa cum reiese din propriul CV, Sebastian Domozină a slujit, cu toată fiinţa sa, instituţia fanion a presei româneşti: redactor la Radio Craiova, la secţiile Agrară şi Informaţii (01.09.1964-15.10.1965), corespondent al Radiodifuziunii Române pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi (1968 – 1971), corespondent al Radiodifuziunii Române pentru fosta regiune Oltenia (1965 – 1968), corespondent teritorial TV pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt (1971 – 1994), corespondent TV fără retribuţie pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, (01.07.1992 – 22.11.1994), director al Studioului de Radio Craiova (din 01.07.1992).

La Revoluţie, Sebastian Domozină avea 51 de ani de viaţă şi nu mai puţin de 25 de ani de activitate. Din 1990, instituţiile de presă, atâtea câte erau, au fost asaltate de noul val mai mult sau mai puţin tânăr, mai mult sau mai puţin competent. Au apărut, ca din senin, sute de publicaţii, s-au deschis, mai timid şi mai cu greutate, noi posturi de radio şi de televiziune. Lăcomia de informaţie a fost una fără precedent. Românul, născut odată poet, şi-a exprimat dorinţa de a se exprima şi în proză. S-a vrut gazetar. A vrut, în felul acesta, să îndrepte o lume strâmbată rău şi o societate deloc pe placul său. A avut nevoie însă de modele credibile şi necompromise. De idoli reali care să creadă, cu tărie, în dragostea pentru sport, în dragostea pentru limba română şi pentru tot ceea ce este frumos! Mulţi dintre gazetarii cu vechime, debusolaţi de evenimentele petrecute, erau în căutarea unui modus vivendi de conjunctură. La fel de mulţi se mulţumeau cu o poziţie rezervată, punându-şi, ostentativ, sculele-n cui sau declarându-se la dispoziţia noului val. Din nefericire, noul val era total nepregătit şi relativ neştiutor, puţini avuseseră parte de o brumă de ucenicie pe la uşile ziarelor, revistelor sau radiourilor de-atunci, se lucra cu stângăcie şi după ureche. Iar  vocea Olteniei a creat, ad-hoc, nu şcoala de gazetărie de care se simţea nevoia, ci o universitate în adevăratul sens al cuvântului. Asta şi pentru că gazetarii anilor ’90 ştiau, în mare, ce înseamnă ştirea, relatarea, interviul. Nici nu era mare lucru! Mai greu era să copiezi uriaşul magnetism şi farmecul deosebit al stilului “domozenian”, vocea sa de stentor, o voce absolut distinctă, relatările sale pline de nerv, de viaţă. Era nevoie de un model, de o instituţie a Olteniei şi a lumii.

Născut pentru a fi reporter, Sebastian Domozină era un comentator unic în felul lui pentru că avea toate calităţile native necesare: dicţie, imaginaţie, capacitate de improvizaţie, umor şi un imens entuziasm.  Sebastian Domozină a fost un ziarist extrem de complex, un ziarist capabil, un ziarist tenace, un ziarist dotat nativ cu o voce de aur. Cu vocea sa fascinantă, Sabi Domozină rămâne un crainic nu numai inegalabil, dar având şi un şarm nepereche, un suflet extraordinar. Era un simbol şi bineînţeles că aşa va rămâne.

Mai mult decât oricine, Sebastian Domozină a iubit şi respectat, fără egal, cititorul, ascultătorul sau telespectatorul. Sebastian Domozină rămâne unul dintre cei care nu au păcălit viaţa, munca şi prietenia.

Sebastian Domozină a însemnat şi înseamnă legenda!

În aprilie 1995, Sebastian Domozină a avut şansa să vadă, pentru câteva săptămâni, Statele Unite ale Americii. A fructificat la maximum această oportunitate, notând, filmând, înregistrând, relatând.  Dar cea mai parte dintre corespondenţele sale de pe pământul făgăduinţei au purtat amprenta olteanului de la Ianca şi a românului din Craiova. Aproape că nu există notă de călătorie în care să nu facă o referire, cât de fragilă, vizavi de meleagurile natale.

California îl entuziasmează pe Sebastian Domozină numai în măsura în care reprezintă  tabloul lunii aprilie întâlnit în România.

În Port Bolivar, trecerea cu bacul trezeşte calde amintiri şi fioruri natale: am crezut că navigăm între Calafat şi Vidin.

La rândul său, Texasul nu este altceva decât un teritoriu care aparţine unui alt fus orar, un loc în care trebuie să-ţi potriveşti ceasul după o altă oră. Texasul îl poate emoţiona pe Sebastian Domozină numai şi numai dacă are legătură cu Ţara Românească, iar Dallasul îi poate fi simpatic numai în condiţiile în care are o cât de neînsemnată legătură cu Bucureştiul. Jovial, Sebastian Domozină observă şi singura nepotrivire dintre cele două capitale: diferenţa dintre Bucureşti şi Dallas fiind de opt ore, în timp ce aici este ora 12 noaptea, în România este 8 dimineaţa, am căutat să alergăm, contra cronometru, pentru a vedea cât mai multe.

În marele oraş texan, într-unul dintre cluburile acestuia, gazetarul român Sebastian Domozină admiră tandreţea, sensibilitatea şi respectul pentru obiceiurile texane ale perechilor de tineri, vârstnici şi foarte bătrâni, dar numai pentru că acestea îl duc cu gândul că şi la noi acasă, în unele zone, se mai păstrează rustemul, alunelul şi brâuleţul sau alte dansuri specifice românilor care fără jenă pot fi introduse în căutatele discoteci.

Fiind Oltenia însăşi în cele şase săptămâni petrecute în America, Sebastian Domozină caută, cu disperare, români. Cu atât mai bine, cu atât mai fericit este, cu cât aceştia se dovedesc a fi şi olteni.

Întâlnim şi un grup de turişti germani, printre ei aflându-se şi un român de la Sibiu.

Două zile ni le-am petrecut la Universitatea din Stanford unde am avut prilejul să realizăm un interviu cu studenta Diana Jelescu, după mamă olteancă din Calafat.

New Orleans este cu atât mai evident capitala jazzului cu cât a concertat cu ani în urmă şi compatrioata noastră, Aura Urziceanu,

La Phoenix-Arizona s-a stabilit şi un concetăţean de-al nostru, Florentin Smarandache, pe care nu am avut bucuria să-l întâlnesc.

Auzim vorbindu-se româneşte pe un platou de acces al vizitatorilor. Doi bătrânei, un domn şi o doamnă, stabiliţi de 40 de ani în Canada, se prezintă. Ce mică este lumea! Doamna, ceva mai vorbăreaţă, afirmă cu dor şi convingere: „Şi noi avem acasă în România… o ţară frumoasă…”

Ajungând în marele oraş texan ne reîntâlnim cu prietenii noştri români stabiliţi aici de-a lungul anilor. Realizez interviuri, depănăm amintiri, fie că vorbim despre Oltenia, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Ardeal, Banat sau Maramureş; toate îşi au un numitor comun: dorul de ţară, de locurile natale pe care nu le pot înlocui niciodată şi nicicum alte plaiuri ale pământului, oricât de frumoase şi de bogate ar fi ele.

Meleagurile natale şi dorul de ţară l-au făcut pe Sebastian Domozină ca, în puţinul, dar suficientul timp petrecut pe pământ american, să iniţieze şi să fondeze organizaţia nonguvernamentală „Dor de ţara natală”, organizaţie creată în comunitatea română din Statul Texas – S.U.A.

Sebastian Domozină, marele prieten al tuturor, fiind OM, era de fapt o INSTITUŢIE. Mai mult, o provincie, o ţară. Domozină la Iaşi era moldovean, la Cluj ardelean, la Craiova… el însuşi.

*                       *

Am stat mult cu coala de hârtie în faţă, cu creionul în aer şi cu gândul la Sebastian Domozină. Greu! Să scrii sau să vorbeşti despre Sebastian Domozină. Care Domozină? Reporterul de radio sau reporterul de televiziune? Directorul sau prietenul? Domozină omul! Domozină comentatorul de fotbal! Domozină cel cu sufletul şi cu inima deschise ca un câmp cu flori de primăvară! Ca să poţi vorbi cu el ar fi trebuit să-l răpeşti (dar s-ar fi revoltat o lume) şi să-l sechestrezi. Puteai (în doi paşi) să faci, alături de el, ore-ntregi. Îl cunoştea lumea şi toată lumea ar fi vrut să-i strângă mâna şi să-i vorbească. Avea răspuns pentru orice, nu uita pe nimeni, se minuna (copilăreşte) de întâmplările cotidiene. Către cabinetul său de director erau două uşi în permanenţă deschise. În acelaşi timp vorbea la telefon („ce mai faci, maestre?”), strângea mâna unui nou venit, făcea semn să se-aşeze altuia, turna „un mic rău necesar” în pahare, semna o hârtie urgentă, asculta un interviu, verifica ultimele imagini filmate, se pregătea pentru un nou meci. Într-un singur loc avea linişte şi intimitate: în cabina de emisie, cu căştile pe urechi.

O energie extraordinară! Pleca în drumuri lungi şi obositoare, venea noaptea târziu sau mai degrabă dimineaţa devreme, iar a doua zi, la prima oră, era punctual, proaspăt şi jovial. Se scutura de oboseală ca de praf.

Pe Domozină nu puteai să-l superi niciodată. El nu se supăra! Se necăjea, se mâhnea, se amăra… Şi asta îţi dădea de înţeles încât tu, vinovatul, te necăjeai la rândul tău, te mâhneai, te amărai. Supăraseşi, fără veste, omul. Pe nea Sabi.

Într-o primăvară când, în Oltenia, dăduse frunza, am plecat, împreună, la un simpozion la Miercurea Ciuc. Cu pantofi cu găurele şi cu pieptul dezvelit. La Miercurea-Ciuc – zăpada de-o palmă! Nu i-a iertat pe organizatori – i-a certat! Pentru că „aşa ceva nu se poate, domnule, nu se poate! Ştii, nu se poate!” Adică – le-a zis olteanul – ăia ninseseră dinadins!

Prin Gorj (sau Vâlcea!), la inaugurarea unui pod de cale ferată, mecanicul i-a mărturisit că-i este frică… „Crezi că nu ţine?! – l-a ispitit nea Sabi. Păi dacă nu ţine îţi închipui ce reportaj aş face, cum ar ieşi… Cade podul, locomotiva, dumneata…” Şi a trecut podul în locomotivă, alături de mecanicul speriat.

Prin casele oamenilor unde era invitat (mai mult obligat), mesele stăteau multă vreme neatinse. Vorbea Domozină. Până şi gospodina rămânea-n colţul mesei cu mâna înţepenită între sticla de vin şi paharul uitat gol. Sau poate golit… Într-un loc, ca să-l mai ţină la vorbe şi poveşti, gazda a slobozit câinii!

… Voi mai trece o dată să văd singura fotografie pe care o am cu el. Eu aplecat, în ascultare, el cu mâna pe obrazul meu. Să simt mâna caldă care emana dragoste, prietenie, încredere… Pentru că aşa trebuie să gândim despre Sebastian Domozină – ca şi despre noi: cu dragoste, cu prietenie, cu încredere! (OD)

*                       *       

Cred că era în toamna lui 1992 când, încă într-o sâmbătă, trebuia să mai transmită un meci. Era la Râmnicu-Vâlcea, era de Divizia B, era de la 11.00 şi s-a gândit să mă ia şi pe mine. La stadion a cerut ca masa sa de crainic-comentator sportiv să fie aşezată la marginea terenului, în aşa fel încât să audă tot, să vadă tot, să transmită adică „de la firul ierbii”. Pe masă, nelipsitele căşti cu microfon, caietul, pixul şi ochelarii. Alături, în dreptul meu, o altă pereche de căşti, dar şi un microfon spre marginea mesei. Căştile – mi-a explicat Sebastian Domozină – sunt ca s-auzi şi dumneata mai bine. Iar microfonul? Pentru fond. Să intre şi-n casele ascultătorilor atmosfera de meci.

Nu mi-am făcut niciun fel de probleme; Domozină şi-a scris, sârguincios, toate datele – echipe, arbitri, poziţia în clasament a celor două echipe, jucători indisponibili… mă rog, toată bucătăria internă. Când a primit prima legătură în direct, a comunicat toate datele obligatorii unei astfel de transmisii şi s-a concentrat către joc. Pase geniale, driblinguri inspirate, lovituri libere şi cornere, jucători, public şi arbitri. Ca să vezi fotbal, trebuia să fii fie în tribune, fie în faţa televizorului. Ca să înţelegi fotbalul, trebuia să-l asculţi pe Sebastian Domozină.

Era fantastic să-l asculţi pe Domozină! Era un privilegiu extraordinar să fii, la comentariul unui meci, de-a dreapta lui Domozină! Simţeai că eşti în al nouălea cer, că dintr-odată ai devenit o persoană extrem de importantă, că toată lumea se uită numai la tine şi că aceeaşi lume te invidiază şi te urăşte în egală măsură. Ce putea fi mai frumos, ce miracol se mai putea produce ca măcar să-l egaleze pe acesta?! Niciunul! – veţi spune. Cu o singură excepţie! Aceea că, prin minutul 15, poate 20, am auzit, ca prin vis, în căştile pe care mi le pusese pe urechi, cum că „mai multe vă va spune colegul meu Octavian Dobrişan, unul dintre cei mai talentaţi oameni ai radioului oltean şi căruia îi dau legătura”.

N-am înţeles nimic. N-am înţeles nimic pentru că mi-era imposibil să pricep ceva. Eram la meci, eram de-a dreapta lui Sebastian Domozină, toată lumea se uita, cu invidie, la mine. Eram calm, liniştit şi mă simţeam ca mâţul alintat de stăpân cu un culcuş moale şi cu o strachină de lapte călduţ. Şi, poftim cultură, devin – eu?! – colegul lui Sebastian Domozină şi unul dintre cei mai talentaţi oameni ai radioului oltean.

Am simţit, la un moment dat, un cot scurt şi ascuţit sub coasta stângă, am pus mâna pe microfonul „de fond” şi am început să vorbesc. Să nu mă-ntrebaţi nici ce-am spus, nici cu cine a jucat Chimia Râmnicu-Vâlcea şi nici scorul final. De fapt, să nu mă-ntrebaţi nimic, pentru că am şi acum, după atâţia ani, convingerea că am morfolit cuvinte fără noimă şi fraze fără sens.

Iar pe drum, la întoarcere, nea Sabi n-a încetat să se minuneze de cât de măiastru şi de talentat poate fi colegul său…

Pentru că Sebastian Domozină te gira cu propria-i personalitate, te-ncuraja necondiţionat şi te corecta cu discreţie şi eleganţă.

*                       *       

Programul manifestărilor din anii ’90 avea incluse obligatoriu două puncte mari şi late: I şi II. În traducere liberă „I roman” şi „II roman”. La I roman erau, de exemplu, prezentarea unor lucrări ştiinţifice, proiecţii de diapozitive, luări de cuvânt şi concluzii. La II roman era trecut cu titlul generic „Diverse”. Dar toată lumea ştia că la „II roman” se pune masa, se desfac sticlele şi se destinde atmosfera.

Probabil februarie 1993. O societate comercială din Strehaia îşi face bilanţul pe 1992, se prezintă raportul financiar, se dau prime şi cei mai buni dintre cei mai buni primesc şi diplome de merit. Evenimentul este unul deosebit pentru conducere, dar şi pentru toţi salariaţii întreprinderii. Dar cum îi dai strălucire unui eveniment? Cum îl faci să fie memorabil? Cum îi dai prestanţă? Cum să-l faci în aşa fel încât să devină indestructibil în memoria sufletului tău? Cum îi dai greutate? Simplu – îl chemi pe Sebastian Domozină care, pe lângă farmecul personal, filmează, înregistrează, mediatizează, face comentarii spirituale, dă sfaturi, are dialog…

Am plecat din Craiova în timp util, ba chiar şi cu o marjă substanţială de timp la dispoziţie. Din păcate, abia trecuţi de Filiaşi, am intrat într-o ceaţă de nu vedeai la doi paşi şi, ca să fie treaba-treabă, pe jos era o frumuseţe de polei. Oricum, am ajuns la Strehaia cam în momentul în care organizatorii se pregăteau, nemulţumiţi şi frustraţi, să dea startul unui, de-acum, inodor, incolor şi insipid, II roman. Bilanţul, aplauzele, festivitatea de premiere fuseseră apatice şi fără sens. Sebastian Domozină nu venea!

Vă mai amintiţi? Sebastian Domozină purta asupra lui, aproape permanent, o geantă de umăr vişinie în care avea toate cele de trebuinţă: ochelari, reportofon, hârtie de scris şi stilou, un aparat de radio portabil.

Nu mai ştiu cine a intrat primul în sala de festivităţi a întreprinderii – Sebastian Domozină sau geanta sa vişinie…

Cert este că, în acea clipă, atmosfera din sală s-a detensionat brusc şi, ca la un semn, toţi premianţii şi-au dus înapoi, pe masa prezidiului, primele, diplomele şi medaliile. Festivitatea a fost reluată şi toată apatia declanşată de un fapt comun s-a transformat într-o mare sărbătoare… Venise Sebastian Domozină!

*                       *       

Imediat după Revoluţie, majoritatea evenimentelor din viaţa noastră culturală, socială şi economică erau girate de “un sobor de preoţi”. Se lansa o carte – venea şi „un sobor de preoţi”. Se zugrăvea o sală de clasă – „un sobor de preoţi”. Se asfalta o uliţă de doi metri – „un sobor de preoţi”. Se inaugura un butic – „un sobor de preoţi”.

Normal, în aceste condiţii şi relatările noastre conţineau, în mod obligatoriu, informaţia primordială că „la acest eveniment a participat şi… un sobor de preoţi”.

Mi-am zis că „un sobor de preoţi” e totuşi o bună găselniţă radiofonică şi că ar fi de-a dreptul surprinzător dacă aş putea folosi sintagma într-un alt domeniu mai puţin ortodox. În fotbal, de exemplu. Mai ales că, pe atunci, arbitrii erau costumaţi numai în negru.

De aceea n-am ezitat nicio clipă ca la prima partidă de fotbal pe care am comentat-o (era la Petroşani) să anunţ, la prima intervenţie, echipele şi, în loc de „brigada de arbitri”, să zic „soborul de arbitri”.

Când ai aşteptări, când arzi de nerăbdare să te vezi cu şeful, când tânjeşti după aplauze şi felicitări, când clocoteşti de satisfacţie, timpul trece greu! De sâmbătă, de la ora 11.10, de când am spus perla-perlelor şi invenţia-invenţiilor, de când genialitatea mea a răbufnit în urechile ascultătorilor şi până luni dis-de-dimineaţă mi s-a părut o veşnicie. Nu mă gândeam decât la cum se va amuza Sebastian Domozină de „soborul meu de arbitri”. La cât va aprecia el contribuţia mea lingvistică… La… Dar la ce nu mă gândeam?!

Luni dis-de-dimineaţă. Ca din întâmplare stau, aşa, fără vreo treabă anume şi nu ca şi cum l-aş pândi pe director, pe scara exterioară a radioului craiovean. Apare!

– Bună dimineaţa, domnule director! Să trăiţi!

– Şefu’, aşa ceva nu se face! Fotbalul e treabă serioasă, nu bătaie de joc!

Atât! A trecut foarte mult de-atunci. Între timp, Sebastian Domozină s-a stins, iar eu am transmis câteva sute de meciuri de fotbal.

Dar nici măcar o dată n-am mai îndrăznit să spun, la microfon, „un sobor de arbitri”!

Sebastian Domozină nu se supăra pe nimeni, dar în numai două cuvinte te făcea să te superi pe tine şi să-ţi revizuieşti atitudinea.

*                       *

Era foarte important simpozionul organizat atunci de Universitatea din Craiova. Începea la ora 11.00, venea numai lume bună, oameni cu carte multă din Craiova, Iaşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti… Câteodată ai evenimentul pe tavă, dar eşti confuz – nu ştii cum să-l abordezi, îţi lipsesc fraza de început şi cuvântul de încheiere. Dar când eşti cu Sebastian Domozină problema e ca şi rezolvată, reportajul ca şi difuzat, ziua încheiată cu urale şi felicitări. Hotărăşte să ne vedem la 10.30 la maşină.

– La maşină?! Cum la maşină?! Mergem cu maşina pentru doi paşi?! – categoric asta nu a fost  a mirare, ci o undă de ironie nemernică.  Cu maşina ocolim tot oraşul. Pe jos mai vedem şi noi măcar centrul oraşului… Ce s-a mai făcut… dacă s-a mai făcut… un afiş, un…

– Bineee – a decis nea Sabi – atunci mergem pe jos! Mai vedem şi noi oraşul, ce s-a mai făcut… dacă s-a mai făcut… Dar plecăm la 10.00!

Mi s-a părut mie sau acel „bineee” prelung a fost ca un avertisment? Ca un „treaba ta – tu ai vrut-o!”

De la Radio „Oltenia” Craiova şi până la Universitate nu faci, dacă ai ceva zor, mai mult de un sfert de oră. Dacă mergi mai agale, mai caşti gura în stânga şi-n dreapta şi mai iei şi-o cafea-n drum, ajungi cam într-o jumătate de oră. O oră era, deja, mai mult decât suficient!

De necrezut, dar chiar la 10.00 fix ieşim pe poartă. Facem dreapta pe Ştirbei-Vodă, dăm colţul pe Unirii… Totul merge ca la carte. Asta înseamnă că la 10.15 suntem în miezul evenimentului. Ne documentăm, notăm, punem primele întrebări, ne acomodăm, bem şi-o cafea din partea casei… Timp berechet carevasăzică… Dar, după ce dăm colţul pe Unirii… Prăpăd! Dezastru! Cataclism natural! Catastrofă în stare pură!

De la Poşta de pe Unirii şi până la „Minerva” nu cred să fie mai mult de 300 de metri.

300 000 de strângeri de mână, 300 000 de saluturi, 300 000 de urări, 300 000 de întrebări şi tot

300 000 de răspunsuri. Ce mai face Universitatea? Cine mai vine? Cine mai pleacă? De ce joacă aşa prost? De ce joacă aşa bine? Când se asfaltează strada X şi aleea Y? Când încep? Când se dă în folosinţă? Pe cine votăm? De ce votăm? De ce nu votăm?

Nu a existat să facem doi paşi unul după altul! Îşi elibera mâna din strânsura unuia, altul îl lua în primire. Mai mult! Ce face Violeta? Am auzit că Tică a fost bolnav! Nu ne-am mai văzut din iarna lui ’79! Celui mic i-a trecut de bubat? Să mă chemi la nunta lui Mugurel! Pe la Voineasa ai mai fost? Ai rezolvat cu casa sau stai tot cu chirie?

La 11.00 fix ajunseserăm de unde plecaserăm. Poate puţin mai mult. Cert e că am ajuns la Universitate pe la 11.45 – 11.50. În acelaşi timp cu o mare parte dintre… primii invitaţi. Din cauza unor trenuri întârziate, simpozionul urma să înceapă la ora 12.00. Ştiuse, dar ţinuse neapărat să mă fiarbă puţin în suc propriu.

Simpozionul cu pricina avea prevăzute în program lucrări şi pentru a doua zi. Tot la 11.00!

– V-aştept la 10.30 la maşină! am propus eu.

– De ce la maşină?! Cum la maşină?! Mergem cu maşina pentru doi paşi?! – s-a mirat Sebastian Domozină. Cu maşina ocolim tot oraşul. Pe jos mai vedem şi noi măcar centrul oraşului… Ce s-a mai făcut… dacă s-a mai făcut… un afiş, un…

*                       *

Într-un mijloc de decembrie, timişoreanul Nicolae Secoşan (supranumit Nixe) ne invită, pentru 23 decembrie, la o gală a sportului timişean. Invitaţia este categorică, nu se admite, carevasăzică, nicio scuză şi nicio lipsă. În orice caz, ar fi impardonabilă absenţa lui Sebastian Domozină. Dar cum să pleci tu de-acasă în preajma Crăciunului? Dăm din colţ în colţ, ne dăm răniţi, încercăm să-i explicăm şefului că e din scurt, că unii n-am bătut covoarele, alţii n-am dus gunoiul… N-avem brad, n-avem porc… globuleţe, artificii… Nea Sabi pune mâna pe telefon, formează un număr, telefonul sună, i se răspunde, vorbeşte:

– Bună ziua! Domnul Secoşan?… Nixe? Bă, tu eşti nebun la cap cu gala ta pe 23 decembrie… Păi mă, noi, oltenii, avem treabă multă de la Sfântul Nicolae şi până la Bobotează. Avem obiceiuri, avem părinţi de colindat, naşi de văzut, fini de primit, copii de dat la grindă… Vezi că nu vin nici eu şi nici pe copiii ăştia nu-i pun pe drumuri aşa, că vrei tu… Pune-o după Sfântul Ion şi venim cu autocarul dacă vrei… Altceva? Ai tăi bine, sănătoşi?… Nixe, salut şi sărbători fericite!…

După ceva timp, în vară, tot Radio Timişoara organizează întâlnirea crainicilor sportivi de la radiourile publice din Craiova, Târgu-Mureş, Cluj şi Timişoara. Întâlnirile se făceau prin rotaţie, anual, imediat după încheierea campionatului, şi, prin discuţii uneori extrem de aprinse, se remediau deficienţele redacţionale şi tehnice constatate pe parcurs, punctul final fiind o emisiune, în direct, de la 11.00 la 13.00, pe toate lungimile de undă ale participanţilor.

Cum Radio Timişoara voia să cedeze radioului craiovean un pupitru de emisie, ajungem la concluzia că singura soluţie ar fi transportul cu trenul, transport care ar asigura spaţiu şi confort pentru toţi.

Trec peste drumul până la Timişoara (sponsorizat prin grija lui Domozină – floare la ureche!), trec şi peste şedinţele scânteietoare din program, cum trec şi peste emisiunea de sâmbătă. După care trebuia să plecăm.

Numai că, până să se încheie emisiunea, intră în incintă un domn rasat, bine întreţinut şi la fel de bine dezvoltat. Normal, se îmbrăţişează cu Sebastian Domozină.

– Sabi, să nu-mi faci ruşinea asta, te rog mult! Îţi iei băieţii, plecaţi şi voi mai devreme de-aici şi luaţi măcar o gustare la mine! Mi-am deschis un restaurant pe lângă gară! Te rog mult!

Omul pleacă, noi rămânem, Sebastian Domozină decretează:

– Mergem, ce să facem?!…

Colegii de la Radio Timişoara ne duc, cu tot cu pupitru, până la restaurantul domnului Simcelescu, cel cu origini olteneşti, ne pupă cu dragoste şi ne lasă cu nedisimulată invidie.

Impecabil, formidabil, extraordinar! Gustări, ciorbe, supe, fripturi, deserturi, cafele, şpriţuri. La foc automat şi contra cronometru. Din păcate, timp extrem de puţin. Mulţumim frumos, ne repezim pe pupitru (ca să vă faceţi o uşoară imagine, un pupitru de emisie este un ceva ca un ţambal, dar mult mai mare, mult mai greu şi cu un milion de butoane) şi zburăm către gară. Trecem – aşa ne-a îndrumat cineva – prin subteran şi ajungem la peronul 3 unde staţiona un tren care, aveam să aflăm după urcarea mastodontului în vagon, venise, sta şi nu mai pleca nicăieri. Trenul nostru – zice un ceferist – e la linia 1!  

Coboară de urgenţă pupitrul, aleargă, naţiune, prin subteran, bineînţeles cu Domozină înainte, şi roagă-te s-ajungi la timp la peronul 1 şi la trenul accelerat care… în direcţia Drobeta-Turnu-Severin – Strehaia – Filiaşi – Craiova!

Ajungem, baltă de transpiraţie şi gâfâind, pe peron, punem, o idee, pupitrul jos, şeful gării cu paleta verde sus dă semnal de plecare. Era ora!

– Şefu’! Sebastian Domozină s-a agăţat pur şi simplu de mâna purtătoare de dezastru – Maestre, ţine-l măcar 5-10 minute să urcăm şi noi! Te rog eu!

– Domnu’ Domozină – zice omul cunoscător la oameni – noi, la CFR, ne luptăm cu secundele şi dumneavoastră vorbiţi de 5-10 minute… Mă dau ăştia afară! Şi întoarce paleta pe culoarea roşie.

Este de prisos să vă spun că ne-am urcat în tren, şi noi şi pupitrul, că am ajuns, sănătoşi, voinici şi binedispuşi acasă.

Aşa cum este de prisos să vă spun că Sebastian Domozină salva aparenţe şi situaţii fără ieşire şi, dacă era nevoie, oprea trenuri. (Octavian Dobrişan)

*                       *

SABI

 …aşa cum a fost

Nu a uitat niciodată locul de unde a plecat, revenind cu drag ori de câte ori timpul îi permitea.

A participat la toate marile evenimente ale comunei din ultimii 30 de ani .

Avea un cult pentru părinţii săi, suferind foarte mult la trecerea în nefiinţă a acestora.

Iubea foarte mult oamenii din această zonă, ajutându-i pe toţi cei care i-au solicitat sprijinul, indiferent de natura problemelor lor.

La fiecare venire la Ianca îşi reamintea cu plăcere şi duioşie anii copilăriei, întâmplări şi oameni cu o uimitoare precizie, având memoria numelor şi a chipurilor oamenilor mai mari şi de vârsta lui. Era uimitor cum apela pe fiecare după numele de botez, deşi plecase din sat de foarte multă vreme.

Când revenea la Ianca, era interesat să ştie ce mai fac diferite persoane din sat, dacă anumiţi bătrâni mai trăiesc.

Îi făcea plăcere să petreacă câteva zile din concediu acasă, alături de părinţi, rude şi prieteni.

Prin felul lui direct, deschis, sincer, modest, sociabil, era foare iubit de consătenii săi, aceştia considerându-l tot timpul unul de-al lor. De aceea, la trecerea lui prematură în nefiinţă, toată comunitatea locală a suferit sincer.

Ultima vizită la Ianca a fost în vara anului 1996, cu ocazia inaugurării sălii de sport a Şcolii Ianca. La sfârşitul acestei vizite, ca o presimţire, tot amâna plecarea, ar mai fi vrut să mai stea, discuţiile cu prietenii devenind practic interminabile, cu toate că programul şi timpul nu îi permiteau! Erau ultimele clipe pe care le trăia cu oamenii din mijlocul cărora s-a ridicat, încercând astfel, parcă, să-şi învingă destinul…destin care avea să îl răpună un an mai târziu, trecând în nefiinţă prematur şi nedrept .

A fost un OM de o nobleţe rar întâlnită la personalităţi, un caracter deosebit, modest, înţelegător, apropiat de oameni, un foarte bun profesionist, un OM care nu avea duşmani, un OM iubit şi simpatizat de foarte multă lume, de la personalităţi până la oamenii de rând!

A fost şi va ramâne un simbol al Olteniei!

În semn de preţuire, Consiliul Local Ianca i-a acordat Diploma de cetăţean de onoare post-mortem în anul 2003 şi a atribuit numele său bazei sportive din localitate, în anul 2012, la 15 ani de la trecerea sa în eternitate! (Liviu Domozină)                                                     

*                       *

Idealul de frenezie reportericească

Cred că aşa l-aş putea eticheta pe Sebastian Domozină, conform cu amprenta lăsată în amintirile mele de puternica-i personalitate. În anii care îmbrăţişau deceniul opt cu deceniul nouă ale secolului trecut, când îmi împlinisem visul de a deveni colaborator al Studioului Regional de Radio Craiova, prestaţia crainicului sportiv era inconfundabilă. Nu zic că nu mai erau voci distincte – a lui Ion Ghiţulescu, de pildă -, dar pentru mine, moldoveanul molcom ce abia se dezmeticea în mijlocul Olteniei vijelioase, frenezia cu care trata „domnu’ Domozină” subiectele fotbalistice aproape mă debusola. Îl pândeam şi încercam să surprind taina ritmului accelerat din fraze şi a reliefurilor intonaţionale din cuvinte sau sintagme. M-am convins iute că resorturile erau exclusiv de natură afectivă şi că i se potrivea de minune supranumele de „al 12-lea jucător al Universităţii Craiova”.  

I-am găsit apoi comentariile în buletinul „Presa noastră”, la rubrica rezervată limbii române, iar după plecarea din Craiova, i-am urmărit parcursul profesional. M-am bucurat să-l descopăr director, o vreme, al Radioului din Bănie şi să citesc în publicaţia de profil – „Radio România” (din 22 octombrie 2001) – mai mult de zece evocări ale omului şi reporterului Sebastian Domozină. Mă întreb acum dacă în Craiova există o stradă care să-i poarte numele (cum propusese Ştefan Naciu) sau dacă Asociaţia Presei Sportive a dat într-adevăr premiului anual pentru radio numele regretatului cavaler al microfonului (propunere venită de la Emanuel Fântâneanu).

Numele lui Sebastian Domozină cred că se confundă cu ideea de patriotism local ardent confirmând spusele lui Nicolae Iorga: „Cine nu crede în ceea ce spune îl pregăteşte pe cel ce nu crede în ceea ce face”. (Conf. univ. dr. Ioan Dănilă, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău)

 

A fost Oltenia însăşi 

Încerc să alunec în amintire… Sunt vreo trei ani buni de-atunci, de când m-am cunoscut cu Sebastian Domozină… Am suferit împreună, dacă pot spune, la concursurile ce au avut loc la Bucureşti, la început de an 1995, pentru ocuparea locurilor de director la studiourile de radio din Craiova şi Cluj. Şi, de atunci, ne-a legat o frumoasă şi adevărată prietenie. Pentru mine Sabi va rămâne omul minunat pe care, arareori, îl poţi întâlni în viaţă. A fost Oltenia însăşi, a fost sufletul – să ne reamintim – Universităţii Craiova în anii săi de glorie: cu Geolgău, cu Cămătaru, cu Oblemenco… A fost argintul viu al fostei Radioteleviziuni Române! A fost şi va rămâne, pentru toţi cei de la Radio Cluj, un om de o candoare deosebită, un suflet generos şi jovial de fiecare dată când ne-a călcat pragul…

Şi v-aş propune să-i petrecem dorul de ducă al lui nea Sabi cu câteva versuri aparţinând lui Nichita:

„Atât să nu uitaţi – numai atât

că el a trăit

înaintea noastră.

Numai atât – în genunchi vă rog –

să nu uitaţi.” (Florin Zaharescu, Radio Cluj, 10 octombrie 1997 – P.M.)

 

… o instituţie a Olteniei şi a lumii

A vorbi despre Sebastian Domozină numai la trecut este aproape o aberaţie, dar ştiu bine că realitatea mă contrazice. A încerca o evocare a celui care a fost – eu cred că încă mai este – colegul nostru, Sebastian Domozină, înseamnă să depui, de fapt, o floare – ea însăşi întristată – la căpătâiul unui om pe care l-am preţuit şi l-am iubit pentru profesionalismul lui, pentru spiritul de toleranţă, pentru inteligenţa lui sclipitoare şi, de ce nu?, pentru umorul lui. Nu o dată, înveselindu-ne la întâlnirile noastre, Domozină ne dovedea că viaţa merită trăită la o înaltă altitudine a gândului şi a gestului către aproapele tău. Mă gândesc că, deşi este mult prea devreme să evoc personalitatea omului, prietenului Sebastian Domozină, sunt obligat, totuşi, să o fac, pentru că mi-a povestit odată, când se afla într-o călătorie în Italia, că a fost impresionat de Poarta Paradisului de la baptisierul domului din Florenţa. Ei, bine, trebuie să vă mărturisesc, stimaţi ascultători, că, exact cu o săptămână în urmă, mă aflam în acel loc, admiram şi eu baptisierul şi acea poartă a paradisului şi, printr-o străfulgerare a minţii, mi-am adus aminte de entuziasmul cu care Sebastian Domozină îmi povestea acel moment de mare spiritualitate şi, glumind, el mi-a spus atunci că „bătrâne, cu siguranţă că şi eu aş vrea să mă aşez într-un astfel de rai, într-un astfel de paradis, aşa cum l-a imaginat Ghilberti…” Iată cum se leagă lucrurile în timp şi peste timp, iată cum „clipa cea repede ce vrea să ne lepede” face ca, acum, să vorbim despre un coleg, un frate, un om minunat la timpul trecut.

De asemenea, vreau să vă mai spun, chiar dacă sunt sub imperiul acestei emoţii şi-mi vine greu să dau coerenţă acestui moment pe care-l vreau să fie o lacrimă din Moldova pentru sufletul Olteniei, că Domozină nu a fost doar un foarte bun jurnalist radio, de televiziune, un bun camarad, un bun prieten, eu cred că a fost chiar o instituţie.

Mi s-a întâmplat odată, fiind la o întâlnire cu colegii, cu confraţii, la Craiova, să străbatem centrul oraşului împreună. A fost aproape imposibil, pentru că, din cinci în cinci metri, trebuia să întrebe pe altcineva ce-i fac copiii şi aşa mai departe şi mi-am dat seama că omul acesta era o parte, prea importantă, a oraşului atât de orgolios în valorile sale cum este Craiova.

De asemenea, trebuie să vă spun că, întorcându-mi vizita, la Iaşi, odată, un om faţă de care eram dator pentru că era nu numai fidel postului nostru de radio, dar ne şi ajutase într-o împrejurare, am vrut să-i ofer o plăcere şi l-am întrebat ce i-aş putea oferi. Şi el mi-a spus: „Domnul Ciucă, în momentul în care o să vină, odată, Sebastian Domozină la Iaşi, te rog să mă prezinţi, pentru că vreau să-l cunosc pe acest om alături de care am crescut în dragostea pentru sport, în dragostea pentru limba română şi pentru tot ceea ce este frumos!”. Ei bine, nu-mi pare rău acum că n-am ezitat atunci, mi-am depăşit comoditatea şi l-am pus pe Domozină în contact cu unul din mulţii săi admiratori. Iată cum gesturi mici, poate, pe care le facem, zgârciţi din păcate, în timpul preascurtei noastre existenţe, pot deveni emblematice, încărcate de emoţie şi de adevăr, atunci când unul dintre noi trece în lumea umbrelor. (…) Şi dacă este adevărat că sufletul omenesc este o pasăre, sunt convins că Sebastian Domozină, înainte de a se duce în înaltul cer, se va roti şi deasupra Moldovei şi inima lui cât o ţară va sângera, încă o dată, pentru că culorile acestea îmi amintesc de puloverele roşii care sugerau viaţa şi dorinţa de viaţă… deci, sufletul lui şi inima lui sunt poate o lecţie pentru fiecare dintre noi să mai renunţăm la nimicurile zilnice şi să privim mai atent în jur, în noi înşine, şi mai cu seamă în ochii celui care se află cu respiraţia lângă respiraţia noastră.

Sebastian Domozină – nu atât om, cât o instituţie a Olteniei şi a lumii, un prieten al Moldovei, cu siguranţă… Iar de acum încolo toate întâlnirile noastre, ale directorilor studiourilor, toate întâlnirile profesionale de la Bucureşti, de la Sibiu, de la Constanţa, de la Mureş, de la Timişoara, de la Cluj, vor fi mai sărace cu un om – cu un om adevărat! (Valentin Ciucă, Radio Iaşi, 10 octombrie 1997 – P.M.)

 

Reporter, coleg, prieten

Reporter frenetic a cărui carieră se confundă cu performanţele istorice ale echipei de fotbal Universitatea Craiova…

Coleg şi prieten, Sebastian Domozină a ştiut în permanenţă să adauge în transmisiile sale şi o undă de umor care v-a dispus ani şi ani de zile. (Octavian Vintilă, 10 octombrie 1997 – P.M.)

 

Invidiat şi preţuit

Pentru mine, Sabi a însemnat un model. Să fiu sincer, l-am invidiat şi l-am preţuit! Peste cinci ani n-aveam să-l mai invidiez pentru că aveam să transmit şi eu, dar preţuirea rămânea şi ea s-a transmis de-a lungul anilor. A devenit, apoi, o apropiere de care mă rup foarte-foarte greu. Aşa cum, sunt convins, că se întâmplă cu toţi cei care l-au avut aproape pe Sebastian Domozină… O grupă de prieteni din care unul a plecat… La Timişoara a fost mereu primit cu drag: uşile i-au fost larg deschise şi amicii i-au fost apropiaţi. (Nicolae Secoşan, Radio Timişoara, 10 octombrie 1997)

 

Ca o amintire

Uite că poate aş fi vrut să-ţi spun, nea Sabi, că niciodată n-am vorbit despre zilele acelea în care eram un biet junior care pornise pe cărările transmisiunilor sportive… M-ai primit la Craiova, m-ai ocrotit şi m-ai ajutat aşa cum ai ştiut matale, foarte bine… Mi-amintesc de acel memorabil turneu al Universităţii Craiova… Astăzi veneam de la Reşiţa şi am trecut pe lângă acel popas de la Buziaş, de pe partea dreaptă, unde, poate mai ştii, poate vezi de acolo, de sus, de unde eşti acum, ce frumos a fost cu ani în urmă şi ce bucuroşi eram şi cât de mulţi eram. Şi eram toţi – aşa este? Şi iată că n-am mai reuşit să stăm mult de vorbă nici în clipele alea puţine în care ne-am întâlnit – fiecare cu necazurile lui, mă rog, bucurii din ce în ce mai mici… Şi uite că, gândindu-ne aşa, unii la alţii, constatăm că mai rămânem unii, ne mai lasă alţii.

Nea Sabi, în orice caz, sper că m-auzi de-acolo de unde eşti, de-acolo de sus, de unde ne priveşti cu bunătatea în priviri şi acea omenie care te-a caracterizat întotdeauna, vreau să ştii că, în ceea ce mă priveşte, n-am să te uit niciodată!

Dumnezeu să-ţi ajute să te linişteşti! (Mihai Junea, TV Timişoara, 10 octombrie 1997 – P.M.)

 

O voce de stentor 

Nu a fost ocazie în care, poposind la Craiova, să nu ascult respectabilul Studio teritorial din localitate. O adevărată inimă vie al cărei puls a fost, dintotdeauna, sincron cu palpitul vieţii social-economice, politice, sprituale şi, de ce nu?, sportive al acestor binecuvântate meleaguri româneşti. O voce de stentor, de o perfectă şi curată dicţie, de o rară pertinenţă, de o virilă frumuseţe, reflectând o gândire mobilă, simplă, fremătătoare şi un suflet de o inefabilă nobleţe s-au aşezat, parcă dintotdeauna şi pentru totdeauna, pe frontispiciul Studioului teritorial de radio “Oltenia” din Craiova, ca o efigie inconfundabilă. O voce capabilă să mângâie, să alinte, să exalte, să dojenească persuasiv, să se moduleze în toate registrele, să atingă parametrii de performanţă ai oralităţii, să redea expresiv, cu tonalităţile cele mai adecvate, textul unei relatări, al unui comentariu, să se răsucească cutezător în vârtejul unor întrebări, să răsune pilduitor pe vârfurile unor exclamaţii, să rostească cele mai potrivite cuvinte, sintagme, enunţuri, în virtutea rigorilor impuse de limbajul radiofonic. O voce unică, inimitabilă în transmisiile sportive, cu deosebire în intervenţiile în direct de la atât de populara emisiune „Fotbal minut cu minut” a Postului de radio România Actualităţi. Vocea mirifică, când unduioasă ca apele Jiului, când învolburată precum cele ale Oltului, când sprinţară, zglobie, glumeaţă, când rostogolindu-se în cascade retorice, când entuziasmându-se în faţa „echipei unei mari iubiri oltene” şi nu numai care este Universitatea Craiova… Ei bine, vocea aceasta echivalentă cu un tezaur este vocea lui Sebastian Domozină, redactor de radio şi de televiziune, crainic sportiv debordant, de o contaminantă tinereţe de spirit, şi director avizat, competent, cu o rară capacitate de muncă, al Studioului de radio „Oltenia” Craiova.

Dacă, în calitatea mea de redactor al Studioului teritorial de la malurile Mării Negre, mă ocup de transmisiile sportive în direct la diferite discipline, aceasta se datorează inegalabilului Sabi Domozină! De la el am învăţat că un crainic trebuie să posede dinamism în gândire, să dispună de un ritm susţinut în articularea enunţurilor, să fie concis, tranşant în pronunţarea unor verdicte, să etaleze o matură chibzuinţă în emiterea unor judecăţi de valoare, să aibă măsură în toate, să posede, în cel mai înalt grad, atât simţul umorului, cât şi pe cel al ridicolului, să tindă a-şi depăşi, în permanenţă, condiţia, urcând demn pe treptele nu atât ale ierarhiei profesionale, cât pe acelea ale măiestriei profesionale, pentru a fi, de justeţe, stimat, apreciat, dorit, aşteptat pe postul de radio de către ascultători – cei mai în măsură să ne judece, să ne califice, să ne înalţe ori să ne coboare.

Pentru că mi-ai fost un pasionat şi vrednic mentor într-ale radiofoniei, a venit timpul să-ţi mulţumesc din rărunchii inimii, stimate coleg Sabi Domozină! (Virgil Mocanu, Radio Constanţa, 10 octombrie 1997 – P.M.)

Lacrimi rotunde. Ca o minge de fotbal

Se spune că toamna trăznetul nu loveşte. E timpul să cadă din ceruri vara când soarele se poate întuneca dintr-odată, norii negri se adună într-o clipă şi el, trăznetul, loveşte!

Mă-ntrebam, fără să găsesc, dar fără să caut anume un răspuns, pentru ce ne-au copleşit, de câteva zile, căldurile verii. Acum îmi răspund simplu: pentru că altfel nu putea să cadă asupra noastră, asupra oamenilor de radio şi asupra dvs., ascultătorilor ce iubiţi radioul, trăznetul. A fost să fie, în această după-amiază, o veste: Sebastian Domozină pleacă dintre noi. Încă o dată! Pentru că de zeci, de sute, de mii de ori el a plecat până acum. S-a dus în cel mai apropiat sat – dacă acolo se întâmpla ceva -, s-a dus pe cel mai îndepărtat meridian, dacă de acolo trebuia să transmită ceva, prin radio, pentru noi. Întotdeauna a plecat cu drag. Cu o frenezie specifică numai reporterilor de înaltă clasă… Cu gândul că întâmplările, faptele, evenimentele trebuie să ajungă transcrise în cuvintele şi în vocea sa, către conştiinţele noastre. Nu cred că pot să fiu judecat pentru vorba nepotrivită dacă spun că niciun om din radiofonia română nu s-a bucurat de popularitatea şi de iubirea cu care a fost înconjurat Sebastian Domozină. Într-atât încât sunt foarte puţini oamenii din ţara aceasta care să nu-i ştie numele… Şi când i-au auzit numele l-au asociat, obligatoriu, cu cuvântul „radio”.

Practic, el şi instituţia s-au identificat până la contopire. Îngăduiţi-mi, vă rog, să nu vă mai spun aceste lucruri. Pentru simplul motiv că, sunt sigur, le ştiţi, le-aţi perceput şi dumneavoastră la fel. V-aş spune, doar, ceea ce au ştiut numai apropiaţii: că a avut un suflet cât să încapă în el tot universul, că a ţinut, toată viaţa, să rămână o inimă de copil, că iubirea cu care a fost înconjurat era, de fapt, reflexul iubirii faţă de oameni.

Ziceam că de zeci, de sute, de mii de ori Sebastian Domozină a plecat unde l-au trimis treburile. Şi astăzi a făcut la fel… Doar că treburile lui sunt într-un loc pe care nimeni dintre noi, cei vii, nu l-a văzut – în ceruri…

Şi altădată am lăcrimat la despărţiri. O facem şi acum. Atâta doar că lacrimile noastre de acum sunt rotunde. Ca o minge de fotbal. Ca o sferă. Adică fără vreun capăt, fără început şi fără sfârşit. (Mircea Pospai, Radio Craiova, 10 octombrie 1997 P.M.)

 

Magnetism şi farmec

Ce greu îmi este să-ţi spun: Adio!

Pentru mine, pentru Ilie – prietenul tău de-o viaţă, eşti mereu aici, cu noi. În secvenţele frumoase decupate din întâlnirile poznaşe consumate împreună. Şi, în mod special, din “dialogul” despre buget care s-a lovit la cazane.

Ce greu îmi este să-ţi spun: Adio!

Tu, Sabi – cu uriaşul tău magnetism, cu farmecul tău deosebit – ai fost şi rămâi cu noi. (Rodica Şerbănescu, Radio Constanţa, 11 octombrie 1997)

 

Totdeauna zâmbind

Dacă Sebastian ar fi fost astă seară cu noi ne-ar fi spus, zâmbind, totdeauna zâmbind, să avem grijă de noi. Ne-ar fi privit tandru, ne-ar fi atins umărul frăţeşte şi ne-ar fi încredinţat că putem conta pe el. Sebastian este – era – omul pe care puteam conta. Şi care avea o cu totul altă concepţie despre prietenie. Aş fi vrut să învăţ cum se trăieşte în prietenie, cu prietenie până la capăt. Dacă asta nu mai este posibil acum, mă împuţinez şi mă oblig să-mi amintesc tot şi să nu uit nimic.

Sebastian drag, nu pot să-mi iau rămas bun de la tine! Te rog să mă ierţi! Am să deschid radioul şi am să aştept… (Rodica Simionescu, Radio Constanţa, 11 octombrie 1997)

                  

La Iaşi era moldovean, la Cluj ardelean, la Craiova el însuşi

A-l evoca pe Sebastian Domozină este ca şi cum ai evoca amintiri… viitoare. El este încă atât de prezent încât orice formulare la trecut echivalează cu o imensă impoliteţe.

Sabi, marele prieten al meu şi al tuturor, fiind OM era, de fapt, o INSTITUŢIE. Mai mult, o provincie, o ţară. Domozină la Iaşi era moldovean, la Cluj ardelean, la Craiova… el însuşi. Inima lui cât o ţară a fost plină cu noi toţi, cu cei vor veni, cu dragoste şi profesionalism, în meseria de ziarist. Pasionat până la nebunie, înflăcărat până la extaz, Sabi a fost, este o mare voce a radioului românesc. Aşa va rămâne, de-a pururi… (Valentin Ciucă, Radio Iaşi, 11 octombrie 1997)

 

De-a dreapta Lui

Nu cred că a existat un mai mare prieten al nostru şi al oamenilor cum a fost Sabi Domozină. Şi nici nu cred că noi, cei mai tineri şi ca vârstă şi ca redactori, ne-am putut ridica la înălţimea lui.

Dumnezeu să te-aşeze de-a dreapta Lui! (Melinte Şerban, Radio Târgu-Mureş, 11 octombrie 1997)

 

Fratele

Am venit la Craiova întotdeauna cu mare bucurie, o bucurie imensă pentru că ştiam că-mi voi întâlni aici mulţi prieteni. Şi, între ei, pe unul care nici nu ştiu dacă nu mi-a fost chiar frate.

Dar, iată, am venit azi la Craiova fără să mă bucur, ba dimpotrivă, am venit cu strângere de inimă, cu o durere sfâşietoare în suflet: ştiam că fratele meu nu mai este, ştiam că el nu mă va aştepta în pragul casei sale, Radio „Oltenia” Craiova.

Sabi dragă, fratele meu cel scump, nu am putut aduce cu mine durerea colegilor mei târgmureşeni; pur şi simplu pentru că, în sufletul meu, durerea lor nu a mai încăput. (Ioan Curtifan, Radio Târgu-Mureş, 11 octombrie 1997)

 

În Dealul Feleacului chiar şi timpul s-a oprit

Vor trece ani pentru a ne putea acoperi durerea noastră. Sunt din nou la Craiova, fără tine… Privesc în gol şi parcă nu-mi vine a crede ceea ce mi-a fost dat să întâlnesc aici…

Sunt momente cernite care-mi provoacă amintirile noastre cele mai frumoase: Complexul „Transilvania” din Cluj, Belişul, de la „pârâul” lui Domozină… Doamne, ce frumoşi eram şi cum ştiam să ne bucurăm atunci…

Dea Domnul ca acele clipe să rămână eterne!

În Dealul Feleacului chiar şi timpul s-a oprit! (Florin Zaharescu, Radio Cluj, 19 octombrie 1997)

 

Amintiri…

Era, nu cred că mă înşel, prin 1978.

Ori poate ’79.

Atunci, în nu prea încăpătorul meu birou de la Televiziune, la etajul al IV-lea, a intrat un OM. Un tânăr aproape…

Modest, surâzător, vesel chiar, cu un basc pe care-l tot frământa între degete obişnuite se vede cu obiceiul – şi care m-a asaltat simplu: „- Domozină!”

Mărturisesc, numai auzul vocii m-a cutremurat.

Iată, mi-am zis, un om a cărui faimă l-a precedat.

La urma urmei cine ştia, încă de pe atunci, cine era Domozină?

Şi în ce mă priveşte, nu pot spune că mă bântuia stafia microbului stadioanelor.

Cu Domozină era însă altceva.

Cu totul altceva.

Olteanul picat în biroul meu nu ştiu prin ce minune – era, cu adevărat, el însuşi un miracol.

Cucerea la prima vedere.

Era irezistibil.

Aşa l-am cunoscut, prin ’79-’79 cred, şi-aşa mi s-a lipit de suflet şi mai târziu, prin 1994, de când aveam să lucrăm împreună.

Un om, un miracol căruia faima i-o lua întotdeauna înainte.

– „Bună ziua, nene Sabi!” – îl strigau oltenii din Bănie ori de câte ori aveau fericirea să le iasă în cale.

– „Să trăieşti, nene…” Şi nu ştiu cum Dumnezeu, Sabi le ţinea minte numele tuturor.

Într-o zi s-a întâmplat însă să şi-l uite pe al Dumisale.

Devenise cu faimă, se vede treaba, şi în lumea umbrelor.

Şi el n-a mai avut răbdare.

A plecat, cu acelaşi zâmbet blând.

„Să trăiţi, dragii mei!” (Gheorghe Verman, februarie 1998)

 

Inoxidabil

Nu cred în reparaţii postume: sunt tardive, false, uneori rizibile, jocul fiecăruia din noi este

hotărât doar de faptele vieţii… Or, din acest punct de vedere, Sebastian Domozină este un ales, un privilegiat, o valoare care nu are nevoie – mai ales acum! – de un cor de ipocriţi lăudători!

Domnia sa a fost şi va rămâne un reper şi un simbol al Olteniei Maxima; prin generozitate, umor, inteligenţă şi, mai presus de toate, omenie… N-a acceptat rolul şefului încolţit în propria-i importanţă, a „tolerat” mediocritatea agresivă dispreţuind-o pe faţă, a zâmbit mereu „iluştrilor” obscuri, deferenţi, consecvenţi sau indiferenţi…

Vocea sa, printre polifonii şi lisiere cu „nuanţe de cui tras pe sticlă”, va rămâne amprenta esenţială a unui „haiduc” post-modern.

Rege sărac aici, rege etern dincolo… (Radu Săplăcan, Radio Cluj, februarie 1998)

 

Aş fi putut fi bogat

… Îmi spunea Sebastian Domozină, acum doi ani. Eram la Craiova, la o întâlnire a crainicilor sportivi. Atunci l-am cunoscut pe cel ce mi-a bucurat copilăria cu transmisiile sale radiofonice.

Aş fi putut fi bogat… îmi spunea zâmbind Sebastian Domozină, dacă ridicam măcar jumătate din banii pe care i-au aruncat în mine suporterii echipei Leeds United atunci când campioana unei mari iubiri îi învăţa fotbal – pe englezi – la ei acasă.

Sebastian Domozină a trăit – şi trăieşte încă – în gândurile celor pe care i-a bucurat atâţia ani…

Nu-i aşa că frumuseţea şi împlinirea unei vieţi nu se măsoară în lire, fie ele chiar şi sterline? Nu-i aşa că lirele n-au nicio valoare? (Aurelian Teculescu, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

Generaţia de aur

Soarta a făcut ca Sebastian Domozină să fie, poate, primul crainic care a relatat momente de neuitat din fotbalul românesc. Aceeaşi soartă care s-a dovedit a fi mai târziu atât de nedreaptă cu el…

Cei din generaţia mea l-au auzit pentru prima dată pe nea Sabi la vârste fragede. Era vremea „Craiovei Maxima” şi a vocii inconfundabile care o comenta. Peste ani, avea să mi se împlinească un vis din copilărie ce părea greu realizabil: acela de a intra în breasla din care făcea parte şi Sebastian Domozină, de la care am avut mult de învăţat. (Florin Cărăbaş, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

Dor de nea Sabi

Era 27 aprilie 1996. Se împlinea un vis…

Unul înfiripat demult, la vârsta pantalonilor scurţi.

Eram copil şi îmi plăcea fotbalul. Ascultam transmisiile radio chiar dacă priveam partida pe micul ecran. Aveam idolii mei – fiecare avem.

Cu trecerea anilor, Craiova devenea Mare. Poate că am crescut şi eu împreună cu ea… N-am să uit meciul cu Kaiserslautern. Aşa cum nu voi putea niciodată să-l uit pe nea Sabi… Mă întreb adesea de ce-mi place un lucru sau altul; un fenomen, luat aşa la întâmplare. Arareori se întâmplă să ai dimensiunea tuturor elementelor dintr-un sentiment.

Dar se întâmplă…

Era atât de aproape de mine comentatorul ataşat Craiovei… Şi, sunt convins, nu numai de mine. Fiecare dintre noi simţea aşa. Nea Sabi ardea la fiecare frază; transmitea, adeseori fără să vrea (dar poate tocmai de aceea atât de eficient) mesajul încrâncenării din teren.

Şi s-a făcut 27 aprilie 1996. Şi s-a împlinit un vis…

Am avut plăcerea de a fi prezent în transmisiile noastre fotbalistice la meciul de la Arad, dintre UTA şi Chimia Râmnicu-Vâlcea. În acelaşi timp, nea Sabi era la Motru, pentru a ne povesti meciul Minerului cu ASA Târgu-Mureş. A fost o bucurie greu de povestit; este dintre acelea care persistă în suflet şi nu cer niciodată socoteală.

Am fost pe undele radio împreună cu cel pe care l-am apreciat de mic copil. Sunt câţiva asemenea comentatori care mi-au călăuzit creşterea şi poate m-au făcut să fiu ceea ce sunt.

Fără el, fără nea Sabi, aş fi fost sigur în altă parte. Aş fi fost cu siguranţă altceva: nu ştiu ce, dar sigur altceva.

Poate şi de aceea îmi este dor de nea Sabi. Şi încă pentru multe altele. Pentru că am avut prilejul să-l cunosc la el acasă, în Oltenia dragă inimii sale…

Şi pentru încă altceva îmi este dor de nea Sabi, dar asta e greu de explicat. Poate ştie doar nea Sabi… sau poate aşa a fost să fie.

Îmi aduc aminte de vorbele spuse de cineva apropiat sau poate citite undeva, într-o carte. Încetezi să mai exişti abia atunci când au pierit toţi cei care te-au ştiut şi apreciat, când n-a mai rămas nimeni pe pământ să-şi aducă aminte de locurile prin care ai trecut, de uşile pe care le-ai deschis şi poate, mai ales, de vorbele pe care le-ai rostit…

Îţi mulţumesc, nea Sabi, pentru tot ceea ce-ai făcut pentru mine!

Şi pentru toţi ceilalţi! Somn uşor! (Radu Micu, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

… De la Ianca 

Greu este să „derulezi caseta” atunci când este vorba despre Sebastian Domozină. Ce să caut pe casetă? Probabil că momentul „lansării” mele în crăinicia sportivă ar fi cel mai potrivit. Dar nu pot trece peste momentul în care l-am obligat să-şi amintească şi el cum l-am învăţat şi eu ceva: fumatul! Eram colegi în clasa a VIII-a la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova. Noi, băieţii „de oraş”, fumători „vechi”, ne-am pomenit cu el într-una din toaletele şcolii (unde fumam în pauză), deschizând uşa. „Ia vino încoace! – l-am chemat eu – Tu cine eşti?”. „Sebastian Domozină dintr-a VIII-a B. Din Ianca…”. ,,Ia şi fumează!”. „Nu, eu nu fumez!…”. „Bă, trage un fum că altfel ne torni la director!”. A tras un fum, i-au dat lacrimile şi a fugit. Nu a spus la nimeni!… A fost, toată viaţa lui, un fumător ocazional. Noi, „pătimaşii, înrăiţii” în ale tutunului, trăim. Mai devreme sau mai târziu ne va aştepta cu un „Kent” în locul de unde nu scapă nimeni. Iar noi ne vom duce, cuminţi şi tăcuţi, unul după altul. C-aşa-i moara vieţii… (Constantin Popescu, Radio Craiova, februarie 1998)

 

În rama legendei

Comentatorii  sportului cu balonul rotund fac parte din legea jocului, aşa cum  noi facem parte din legea vieţii.

Cei mai buni comentatori trebuie că sunt cei din Brazilia. Probabil este, însă, ca fotbalul însuşi să fie sub nivelul comentatorilor. Doar câţiva jucători puteau trimite mingea în vinclu cu simplitatea eroică a unei metafore de Sebastian Domozină, cel care avea, în comentariul său, ritm de Samba în varianta oltenească!

Fără Sebastian Domozină ne lipseşte sarea în bucatele fotbalului! Vocea şi modul lui de a fi le-am pus în rama legendei, sprijinind-o de suflet! (Gabriel Liviu Balica, Radio Craiova, februarie 1998)

         

Microfonul cu inimă

Pentru mine, Sebastian Domozină înseamnă Universitatea Craiova.

Iubind-o, nu puteam să nu iubesc şi inima care bătea pentru ea. Mai ales că bătăile inimii se auzeau la microfon…

Ţin minte o seară din copilăria mea. Nu pot s-o uit. Ascultam transmisiunea partidei Leeds United – Universitatea Craiova. Cu urechea lipită de difuzorul radioului care funcţiona cu baterii. Le ţineam în aparat pentru serile în care se întrerupea curentul electric. Aşa se întâmplase şi atunci. În casă era beznă, nimeni nu avea curajul să aprindă o lumânare. Poate din superstiţie, să nu se strice vraja. Pe întuneric, tremurând lângă aparatul de radio, ascultam relatarea lui Sebastian Domozină. Cred că atunci am aflat prima dată cum se poate muri de inimă. A fost una dintre cele mai fericite nopţi din viaţa mea. Sebastian Domozină însemna atunci Universitatea Craiova, iubirea mea.

Am ajuns şi în Bănie, zăbovind vreo doi ani, la un liceu în care se purtau cascheta şi vipuşca. Cunoşteam trei nume din oraşul pe care îl visasem nopţi întregi: Marin Sorescu, Tudor Gheorghe şi Sebastian Domozină. Şi, bineînţeles, aproape toţi fotbaliştii Universităţii, din 1970 încoace. Duminica săream gardul şi fugeam la meci. Pe riscul meu. Odată, înghesuit şi mărunt printre cei 30 de mii de oameni care au dat năvală la stadion, s-a întâmplat să nimeresc tocmai la tribuna oficială. Am stat cu ochii pironiţi spre cabină, ca şi cum aş fi căutat pe cineva în rândurile din spate.

Zile şi nopţi apoi, după ce aveam să părăsesc oraşul, vocea lui Sebastian Domozină, răscolindu-mi nostalgiile, însemna Craiova şi Universitatea Craiova…

S-a întâmplat apoi să ajung ziarist, să cer delegaţii pentru Craiova tocmai din Ardeal. Sebastian Domozină nu mai comenta, dar era acolo, în cabină. Şi, nu ştiu de ce, parcă ceva s-a rupt. Am înţeles mult mai târziu: Sebastian Domozină devenise liantul iubirii mele pentru „campioana unei mari iubiri”. Cui i-a rămas microfonul cu inimă? (Dan Moşoiu, Radio Cluj, februarie 1998)

 

Iubit de Dumnezeu

A făcut parte din „lumea” noastră, cea a crainicilor-reporteri sportivi, fiind dintre noi cel mai iubit de către ascultători.

De nenumărate ori ne-am întâlnit, prin diverse locuri, cu treabă. Am locuit, uneori, sub acelaşi acoperiş. Glumeţ ca toţi oltenii, te cucerea de la-nceput. Aşa cum a făcut-o şi cu ascultătorii pe care i-a respectat mai mult, cred, decât s-a respectat pe el însuşi. Bucuria lui consta în bucuria pe care o făcea milioanelor de iubitori ai sportului, ai fotbalului în special.

Din păcate pentru noi, cuvintele lui, alese întotdeauna cu grijă, şi tonul blând al glasului său nu se vor mai auzi.

Fiind iubit de Dumnezeu, a plecat la El.

Chiar şi după trecerea Styxului, Sebastian Domozină rămâne un exemplu pentru toate vremurile. (Aurel Raţiu, Radio Târgu-Mureş, februarie 1998)

 

Sebastian Domozină

Gol, gol, gool… savura Sebastian Domozină fiecare gol înscris de Universitatea Craiova din Bănie, „Ştiinţa”, cum a rămas în sufletul lui mare. Avea ceva din bucuria golurilor sud-americane, împletite cu orgoliu şi mândrie oltenească.

Nu l-am cunoscut pe Sebastian Domozină decât prin intermediul transmisiilor sportive, suficient însă pentru a-mi imagina un om devotat trup şi suflet dreptunghiului verde şi Măriei Sale ASCULTĂTORULUI. Eram un puşti ca mulţi alţii, cu genunchii veşnic juliţi de pe urma miuţelor ce se încingeau în parcarea din spatele blocului, unde maşinile nu îndrăzneau să zăbovească prea mult, tocmai din această cauză. Nu de puţine ori, am fost urecheat zdravăn de mama, din cauza vreunui geam spart cu mingea sau a unui tricou nou-nouţ pe care pictasem cu pixul numărul 8, număr pe care îl purta idolul meu din copilărie, Ilie Balaci. Trăiam cu intensitate fiecare partidă jucată pe betonul din spatele blocului, încercând să-mi imaginez că sunt în pielea marelui blond din Cetatea Banilor. Toate acestea se datorează în mare parte şi lui Sebastian Domozină, pe care-l ascultam cu sufletul la gură, fie de la München, atunci când Ştiinţa remiza cu Bayern, fie de la Florenţa, de unde Craiova Maxima pornea în marele ei periplu european, sau de pe Centralul craiovean al acelor vremuri, când idolul meu blond perfora poarta lui Bento, făcând mii de olteni şi milioane de români să viseze la primul mare trofeu european expus într-o vitrină românească. Atunci nu a fost să fie aşa, în pofida faptului că aşteptam cu naivitatea puştiului care eram ca după încheierea celor 90 de minute ale returului cu Benfica să înceapă… repriza a treia.

Au trecut anii, iar Sebastian Domozină n-a mai avut parte de o asemenea bucurie produsă de „Ştiinţa” anilor ‘80. El intrase deja în legenda fotbalului românesc, împreună cu magnifica Universitate. A trăit cu intensitate fiecare moment, fie de bucurie, fie de tristeţe,… poate cu prea mare intensitate. A fost o flacără ce s-a stins prea repede. Mult prea repede. (Remus Nistoran, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

Hoinar pe stadioanele Europei

Prea departe pentru a-i fi prieten, prea departe pentru a-l judeca precum un radioascultător, Sebastian Domozină rămâne omul care ştia să aducă zâmbetul pe faţa colegilor săi. Şi în vremuri când lumea era învăţată să se ascundă şi să ascundă, calitatea aceasta nu era puţin lucru. A fost tipul de oltean autentic pe care anii de transmisii multiplex ni l-au adus mai aproape, vocea care a dat curaj şi un plus de încredere celor aflaţi la început de drum, certitudinea celor ce au crezut în această întreprindere în patru, Craiova, Cluj, Târgu-Mureş, Timişoara. Hoinar pe stadioanele Europei, el s-a alăturat nouă, celor pentru care regatul fotbalului se opreşte la Satu Mare sau la Craiova. Sebastian Domozină a fost convins că ascultătorii îi sunt la fel de fideli, fie că transmite de la Leeds, fie că se află la Motru, şi astfel a ajuns aproape de sufletele oamenilor.

Destinul a fost generos cu el, dăruindu-i o dragoste cum puţini au avut. Craiova Maxima l-a purtat între extazul meciului de la Florenţa şi agonia transversalei din returul cu Benfica, iar el a dat echipei un parfum aparte. Avea un sac cu amintiri pe care orice crainic sportiv şi l-ar dori atunci când vine ora poveştilor spuse la gura sobei şi ştia să-l deşarte cu admirabilă modestie. Ce-i putea da destinul în plus? Un pic de fericire… Chiar aşa, o fărâmă de fericire. (Adrian Schindarli, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

Craiova Maxima

Trecerea unui om prin viaţă este ca un roman cu multe capitole, cu bune sau rele, această trecere prin lume este efemeră, oferindu-ţi satisfacţii sau neîmpliniri.

Una dintre neîmplinirile periplului prin această lume este că nu am avut ocazia să-i strâng mâna, să-l cunosc pe Sebastian Domozină, dar am rămas cu amintirea acelor clipe superbe pe care ni le-a oferit în momentele maxime ale „Craiovei Maxima”.

Sebastian Domozină, îţi mulţumim din suflet că ai existat! (Viorel Jurcuţ, Radio Timişoara, februarie 1998)

 

Din presa vremii

S-a stins din viaţă un mare gazetar oltean: „SABI” DOMOZINĂ

N-am vocaţia necroloagelor sau a ferparelor, Doamne fereşte, cuvintele o iau razna, dar trebuie să mărturisesc că o veste autentic tragică, de dimensiunea celei aflate ieri, nu m-a traversat demult. S-a stins din viaţă, la vîrsta de numai 59 de ani, după o îndelungată suferinţă, nu doar un gazetar oltean îndrăgit, nu doar un comentator sportiv de invidiat, s-a prăbuşit din picioare marele „SABI” DOMOZINĂ, cel care a transmis, cu mistuitoare vocaţie, victoria Craiovei, care avea să devină „Maxima” la Leeds, victorie care avea să nască ambiţii şi cutezanţă, încredere şi speranţă şi, peste toate, versurile poetului, pe care le-am şi uitat, „Oltenaşi să fim uniţi/ Că noi i-am bătut pe Leeds”. A fost prima victorie românească în vanitosul Albion, dar, pe deasupra, ea s-a bucurat de o transmisie radiofonică monumentală, magnifică, electrizantă (cum au fost atâtea altele) a celui mai alintat comentator sportiv: „SABI” DOMOZINĂ.

Paşii noştri s-au încrucişat de multe ori, dar destinul lui Domozină a fost Craiova, oraş de care s-a legat sufleteşte şi pe care l-a iubit irepresibil, izbutind performanţa de a se confunda profesional cu fiecare izbândă a oamenilor din aceste locuri.

Gazetar de-a dreptul frenetic, veşnic optimist şi fermecător, şi-a câştigat o cotă de simpatie greu egalabilă, făcîndu-şi meseria cu distincţie, pasiune, nonşalanţă, devenind aproape un mit. O nemiloasă boală l-a smuls dintre noi, după ce-şi pierduse, anterior, într-un tragic accident de circulaţie, soţia. Martor lucid al unei derutante istorii, Domozină s-a dovedit un prodigios ziarist, nu numai sportiv, ani în şir fiind şi corespondentul principal pentru Oltenia al Radioteleviziunii Române.

După 1990 a fost numit director al postului de radio „Oltenia” din Craiova. Moartea lui, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nu este una despre care aflăm în fiecare zi şi, din acest colţ de pagină, îi dăruim, ca ultim omagiu, o lacrimă de vechi şi autentici prieteni. (Mircea Canţăr, Cuvântul Libertății)

Inegalabilul crainic sportiv Sebastian Domozină a încetat din viaţă ieri, la vârsta de 59 de ani, în jurul orei 15.00. Corpul neînsufleţit a fost depus aseară în Sala Mare a postului de radio Oltenia” Craiova. Cei care doresc să fie alături de Domozină pe ultimul său drum îl pot însoţi duminică, începând cu ora 13.00, când cortegiul funerar va lua drumul cimitirului Ungureni

Celebrul crainic sportiv, Sebastian Domozină a încetat, ieri din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă. Fostul director al postului de radio Oltenia Craiova era bolnav de un an de zile, medicii punându-i diagnosticul unei boli care nu cruţă nici pe cei mai de seamă dintre noi. În ultima perioadă a vieţii el a trăit izolat, luptându-se cu boala, agravată şi de decesul soţiei sale, Cleo, fosta directoare a Teatrului de Păpuşi Craiova, într-un tragic accident de maşină la Skopje. Ieri, în incinta postului de radio se putea citi numai durere pe feţele tuturor celor care au lucrat cu Sabi sau numai l-au cunoscut. Costică Popescu, crainic sportiv la Radio Oltenia şi unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-a avut vreodată Sebastian Domozină, cu o imensă durere în suflet spunea: „Uneori, Dumnezeu e nemilos cu oamenii buni. Sabi a fost tipul de om care n-a făcut rău nimănui şi era prieten cu toată lumea. Era în stare să-şi dea cămaşa de pe el ca să ajute pe cineva. Nu cred că acest om a avut vreodată duşmani. Împrăştia numai dragoste în jurul lui. Nu puteai să-l vezi şi să nu-ţi meargă la suflet pentru totdeauna. Durerea mea e imensă, iar jumătate din sufletul meu e frânt. L-am iubit ca pe un frate, iar acum, la despărţire, viaţa şi activitatea din radio vor fi pustii.”

Corpul lui Domozină a fost depus aseară în Sala Mare a postului de radio Oltenia, iar toţi cei care doresc să-şi ia un ultim rămas bun de la un mare crainic sportiv şi un oltean cu suflet ales, o pot face până duminică, la ora 13.00, când cortegiul funerar se va îndrepta spre cimitirul Ungureni.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Durere fără margini

Colegii lui Sebastian Domozină de la postul de radio „Oltenia” Craiova sunt încă înmărmuriţi de fulgerătoarea dispariţie a a distinsului lor coleg şi şef. Aceştia trăiesc, încă, cu impresia că Domozină se află printre ei, cu vocea lui caldă şi prietenoasă, ajutând în dreapta şi în stânga pe oricine are nevoie. Aflat în mijlocul celor care s-au adunat să-l vegheze pe reputatul crainic sportiv, reporterii ORA au reuşit, cu mare greutate, să adune câteva impresii ale persoanelor care au stat alături de cel ce a fost sufletul radioului oltean. Iată ce ne-a declarat Aurică Beldeanu, cel despre care Domozină, în toate deplasările făcute cu echipa de aur a Universităţii, avea numai cuvinte bune: „Nea Sabi a fost şi va rămâne pentru mine un om deosebit. Mă leagă foarte multe amintiri de dânsul. Sufletul meu plânge la dispariţia prematură a celui care a fost un om extraordinar pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Fie ca Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Vicepreşedintele Asociaţiei Judeţene de Fotbal şi preşedinte al Comisiei de Arbitri, Alexandru Ene: „A dispărut unul dintre cei mai înfocaţi şi pătimaşi oameni pe care i-a avut vreodată sportul craiovean. Domozină şi-a dedicat întreaga viaţă şi activitate sportului. Nu cred că cineva îl poate uita. Regretăm dispariţia prematură a distinsului Sebastian Domozină.”

Alexandru Teuţan, antrenor handbal CSS U. Craiova: „Încă nu-mi revin de la aflarea acestei veşti… Parcă îl aud şi acum pe Sabi spunând că ar mai fi vrut în viaţă să comenteze un meci al „Craiovei Maxima”  la Leeds. N-o să-i pot uita niciodată timbrul vocii, atât din transmisiunile de fotbal, cât şi din emisiunile pe care le-a realizat la Radio Oltenia. Sunt sigur că, atât pentru mine, cât şi pentru întreaga suflare a sportului oltean şi nu numai, este o mare pierdere ce va fi cu greu recuperată”.

Echipa de volei masculin, prin  vocea antrenorului Ion Dobriţoiu, este înmărmurită la aflarea veştii trecerii în nefiinţă a celui ce a fost marele crainic sportiv al Craiovei, alăturându-se tuturor celor care l-au cunoscut şi împărtăşindu-le durerea.

Constantin Oţet, directorul tehnic al Centrului de Copii şi Juniori al Universităţii Craiova: „Nu-mi vine să cred. Am pierdut unul dintre marii prieteni ai fotbalului, un mare om care dispare, lăsând un gol imens. Ne-au legat multe amintiri plăcute de la meciurile Craiovei, iar acum, când aud această veste, mi se pare că niciun cuvânt nu poate exprima întreaga durere din sufletul meu.”

Vasile Frânculescu, medicul echipei Universitatea Craiova în perioada acesteia de glorie: „La un an după dispariţia lui Oblemenco, suflarea sportivă oltenească primeşte încă o lovitură. Domozină a fost, alături de Cristian Ţopescu, unul dintre cei mai mari comentatori sportivi români care, într-o vreme când puţini aveau curajul să spună lucrurilor pe nume, limpezea inimile şi minţile oltenilor cu vorbele sale.”

Ion Crăciunescu, preşedinte „U” Craiova: „Vestea ne-a surprins şi ne-a întristat pe toţi. Într-un interval scurt Craiova fotbalistică pierde o altă mare valoare, după moartea lui Ion Oblemenco, cel mai mare fotbalist al Craiovei din toate timpurile. Acum suntem mai săraci pentru că al nostru drag prieten, Sabi Domozină, ne-a părăsit. Am pierdut cel mai mare comentator sportiv pe care l-a dat bucata asta de ţară. Dumnezeu să-l odihnească!”

Ion Geolgău, antrenor secund „U” Craiova: „Durerea pe care o simt în suflet este fără limită. Îl cunosc pe nea Sabi de câteva decenii, mai exact de când am început să fac primii paşi în fotbalul românesc. Mi-a fost un prieten adevărat. Să-i fie ţărâna uşoară!”

Teodor Mateescu, comentator sportiv, Cluj: „Nu îmi vine să cred. Deşi ştiam că traversează o perioadă grea, vestea dumneavoastră m-a lăsat fără cuvinte. Lacrimile mă năpădesc, durerea… S-a dus un extraordinar crainic sportiv. Cred că e mare jale în Bănie. Transmiteţi condoleanţele mele familiei îndoliate. Sufletul tău, Sabi, rămâne de-a pururi alături de noi. Drum bun, prietene!”

Petre Deselnicu: „Mă, fratele meu, ăsta-i al doilea şoc pe care-l primim după moartea lui Nelu Oblemenco. Mă doare sufletul. Omul ăsta s-a confundat cu jucătorii Craiovei, cărora le-a dat un imbold, iar transmisiile lui au înnobilat sufletul oltenilor, dându-le o fărâmă de fericire. Îl vom conduce pe ultimul drum, pentru că a fost un mare, mare prieten şi un om de suflet!”

Noapte bună, Sabi!

Scriu şi totuşi refuz să cred că încă un prieten de-o viaţă a plecat. Mi-am înmuiat tocul în suflet şi scriu cu lacrimi aceste rânduri, având în faţa-mi figura numai zâmbet, bunăstare şi poftă de viaţă a bunului meu prieten Sebastian Domozină. Sabi a plecat ieri, la ceas de toamnă, lăsându-ne cu inimile împietrite şi în frig, a plecat dincolo, să mai transmită ceva. Noapte bună, Sabi! (Gabriel BRATU, grafician)

(Pagină realizată de Marian Şania şi Mario Davin)

 

Ultimul drum al lui Sebastian Domozină 

Nimeni n-ar fi crezut că Sebastian Domozină îşi va încheia atât de brusc şi de tragic existenţa. Anul trecut a condus-o pe Cleo, soţia sa, spre cimitir, iar anul acesta omul fermecător şi prietenos ne-a părăsit după ce a slujit radioul şi televiziunea timp de peste patru decenii. O boală nemiloasă, cancerul, l-a adus la doar aproximativ 25 de kilograme, doar cei apropiaţi vizitându-l în ultimele luni.

Craiovenii şi cei din alte părţi ale României, veniţi ieri să-şi ia adio de la cel care a fost director al Studioului Teritorial de Radiodifuziune, n-au putut să-i vadă chipul. Ceremonia slujbei de înmormântare s-a desfăşurat în incinta Studioului de Radio Oltenia, unde corpul defunctului a fost depus vineri seara. Despre cel care a fost Sebastian Domozină au vorbit: Mircea Dascaliuc, actualul director al Studioului de Radio Oltenia, Paul Grigoriu, director la Radio România-Actualităţi, Octavian Podeanu, viceprimar al Craiovei, Mircea Pospai, scriitor, dr. Cornel Boiangiu, parlamentar, un poliţist din Olt (Florin Niculescu – n.n.), prieten cu Sabi Domozină şi cu prietenul acestuia, Costică Popescu, Cornel Sorescu şi Dumitru Ţînţaru, fost redactor al studioului de radio.

S-a sugerat Primăriei Craiova ca o stradă din oraş să poarte numele celui dispărut, iar Alexandru Domozină, 23 de ani, fiul lui Cleo şi Sebastian Domozină, să fie ajutat. După slujba religioasă de la Radio Oltenia a mai vorbit părintele Mihalache, apoi impresionantul cortegiu funerar s-a oprit la Biserica „Sf. Treime”. Au prezentat condoleanţe, printre alţii, Ion Voiculescu, preşedintele Consiliului Judeţean, Vasile Bulucea, primarul Craiovei, Gh. Popa, şeful IJP Dolj, Constantin Furtună, preşedintele Curţii de Apel Craiova, antrenorul Nicolae Zamfir, cunoscuţii comentatori de radio Octavian Vintilă, Nicolae Secoşan, foştii fotbalişti Silviu Lung, Aurel Beldeanu, Eugen Vodă şi mulţi alţii. Sebastian Domozină a fost înmormântat la cimitirul Ungureni.

Şase săptămâni fără Domozină

Sufletul şi vocea lui Sebastian Domozină s-au transferat încă de acum două săptămâni în Rai! Celui care a adus mai multă bucurie în sufletul oltenilor şi al susţinătorilor Universităţii Craiova decât orice regim politic i-a venit prea devreme rândul să-l oblige pe Sfântul Petre să-i acorde bilet de favoare la intrarea în acest stadion al cerului. Şi transmisia sa dintr-o altă lume a fost recepţionată ieri, pe orice lungime de undă la Craiova, când, înainte de slujba de comemorare ţinută de preoţii Izvoreanu şi Mihalcea, vântul care bătea cu o asemenea putere încât nicio lumânare n-a putut rămâne aprinsă după primul „Amin!” a încetat ca la comandă! Alături de familie, la această comemorare au ţinut să fie prezenţi foştii fotbalişti ai Universităţii, cărora răposatul le-a rostit de nenumărate ori numele: Tilihoi şi Ion Velea, precum şi colegii săi de la Radio Oltenia, cărora li s-a adăugat Radu Săplăcan, şeful diviziei Sport de la Radio Cluj. S-au primit nenumărate telegrame de consolare exprimându-şi in corpore regretul că nu pot participa la această comemorare, trebuind să participe la o consfătuire pe teme profesionale la Constanţa. Costică Popescu, cel mai apropiat prieten al lui nea Sabi, cel care ajutat de Mircea Dascaliuc şi Alexandru Mogoşeanu, a dus greul organizării acestei ceremonii, ne-a rugat să consemnăm numele celor care s-au implicat şi sufleteşte, dar şi material, prin instituţiile pe care le reprezintă: general Ionel Giorgi, generalul George Velicu şi fraţii Mihăilescu, de la firma Extensiv. (ORA SPORT)

                                                                                                         

Dudă, Muică, să mă Ducăăă…

Nu există în niciun cântec oltenesc acest refren. Pentru simplul motiv că lui Sebastian Domozină ot Ianca şi, mai departe, Dăbuleni, nu i-a trecut vreodată prin minte că o astfel de tânguire ar putea răzbate din pieptul lui şi al prietenilor. Se ştie însă, omul crede, iar Dumnezeu dovedeşte. Şi rămâne cum arată. El, nu cum ni se năzare nouă. Anul trecut, toamnă fiind, novembre i-a sărit la beregată lui Domozină şi l-a muşcat cu frigul şi bruma. Ăst an, octobre depănându-se, Domozină, lovit în suflet şi frânt în zborul glasului, s-a hotărât să cânte. Ca o lebădă de Ianca şi, mai departe, Dăbuleni, ca să nu mai spună unii şi alţii că, uite, el tace şi pe ei îi doare NeVorbirea asta. „Dudă, muică, să mă ducăăă…”. Duda se dusese de mult, muica aşijderea, mai rămânea el.

S-a dichisit cu haine noi, s-a înfăşurat în alb, să-l recunoască îngerii, şi dus a fost. Mai rămăsesem noi pe acolo, nişte fără treabă şi fără glas că ni-l luase mirarea. „Pleacă?” a întrebat unul.

„Se duse”, răspunse altul. Perfectul simplu plângea în faţa prezentului. „Domozină, Sabi, pune verbele la timpul lor şi stai lângă noi că am rămas săraci: fără dudă, fără muică, fără tine…”. (Paul Grigoriu)

 

SEBASTIAN DOMOZINĂ – ultima legătură în direct cu viaţa

S-a născut la 15 iulie 1938 în comuna Ianca, judeţul Olt. A urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, apoi Liceul „Fraţii Buzeşti” şi Facultatea de Jurnalistică din Bucureşti. A debutat cu prima transmisie sportivă în 1964 la partida Universitatea Craiova – U Cluj (1-0). A fost corespondent RTV în Oltenia, iar din 1992 director al Radio Oltenia Craiova. Soţia sa a murit acum un an şi jumătate într-un tragic accident de circulaţie. Are un fiu, Alexandru, de 23 de ani.

Vorbele sunt puţine, sărace şi amare. Un nod urcă încet, dar sigur, şi-mi acoperă la timp vaietul, strigătul de durere când realizez ce s-a întâmplat. Lacrimile sunt singura consolare, singura alinare, singura mângâiere în faţa fatalităţii. Vineri, destinul a dat pentru ultima oară legătura în direct „la Craiova lui Sebastian Domozină”.

L-am numit „Sufletul Universităţii Craiova”, „Spiritul Campioanei unei mari iubiri”, „Decanul ziariştilor sportivi craioveni”, „Seniorul presei oltene”. Dar mai simplu, cei care l-au iubit şi preţuit i-au spus „nea Sabi”. 33 de ani în slujba profesiei de ziarist, de comentator sportiv. O viaţă de om pusă în slujba unei mistuitoare iubiri pentru fotbal, pentru Craiova. Încet şi dureros de adevărat gândul că nu mai este, că nu-l vom mai auzi niciodată, ne sparge inimile şi ne goleşte sufletele.

Ne-a dus la Leeds şi a izbândit pe teren odată cu echipa, ne-a dus la Kaiserslautern şi a fost răpus de necinstea unui arbitru, reînviind la golurile lui Crişan şi Geolgău, ne-a dus apoi la Lisabona şi şi-a apărat echipa împreună cu Lung, Ştefănescu, Cămătaru şi ceilalţi, a murit apoi odată cu visul Craiovei Maxima de a juca finala Cupei UEFA, a murit de mâna lui Filipovici şi de bara lui Crişan. A înviat aşa cum a înviat Craiova de fiecare dată.

A fost Himalaya presei din Craiova – dincolo de răutăţi, dincolo de jocuri meschine, dincolo de tabere, dincolo de duşmani. A fost şi va fi acel vârf semeţ către care s-au uitat generaţii întregi de boboci ai mass-media sportive. A fost şi va rămîne ceea ce şi-a dorit întotdeauna cel mai mult – simbolul fair-play-ului, simbolul Olteniei, simbolul Universităţii Craiova. A ars pentru sport până la capăt. Dincolo de negura momentului rămâne lumina albă, caldă şi nepieritoare a sufletului său mare. Rămâi cu bine, nea Sabi! Rămâi cu noi, veşnic în inimile noastre.

„Gooooolllll, gooooolllll, extraordinar, Universitatea!” Acesta a fost glasul nepieritor al celui mai iubit dintre comentatori. Acesta a fost şi va rămâne Sebastian Domozină, transmiţînd în continuare de pe stadionul “Central” din Craiova. Transmiţând iubire, admiraţie şi preţuire pentru fotbal, pentru Universitatea.

Odihnă uşoară, nea Sabi! (Laurenţiu Pădeanu)

 

Vocea Olteniei

Ieri am văzut la TVR 1 un reportaj despre cel care a fost ani buni sufletul Băniei fotbalistice şi nu numai, omul de radio, lume şi televiziune, Sebastian Domozină. Ne-a lipsit în tot aceşti ani – s-au petrecut patru ani de când a plecat să se odihnească puţin – şi nu ne-am dat seama. Am simţit tot timpul că ne-a lipsit ceva şi nu ştiam ce. Fiecare dintre noi, doar gândindu-ne la el, îi auzim vocea inconfundabilă. Pentru cei care nu l-au cunoscut îndeaproape sau nu i-au fost prieteni, Sebastian Domozină trăieşte prin vocea sa, pentru că ea a fost şi va rămâne vocea sufletului său. Ne e dor de Domozină, ne e dor mai ales atunci când vedem neîmplinirile „Ştiinţei”, echipă căreia i s-a dedicat întru totul. În documentarul despre care vorbeam la începutul articolului, un prieten spunea că Sebastian Domozină a iubit această echipă mai mult decât şi-a iubit familia. Constatăm astăzi, la patru ani de la dispariţia sa fizică dintre noi, că n-a fost nimeni vrednic de moştenirea sa. Că dragostea sa faţă de Universitatea Craiova rămâne un testament de care nu “beneficiază” nimeni. Iubirea echipei noastre de fotbal a devenit, după plecarea lui Domozină, o povară din ce în ce mai greu de dus. Aş îndrăzni să spun că „Ştiinţa” e o cruce pe care o duc toţi oltenii care poartă în inimă „campioana unei mari iubiri”. Ne e dor de Sebastian Domozină şi, din nefericire, asistăm neputincioşi la destrămarea unui spirit care a însemnat foarte mult în viaţa fiecăruia dintre noi. Ne stă la îndemână ca, din când în când, să rotim un buton imaginar şi să auzim vocea lui Sebastian Domozină. Nu cred că există pomenire mai frumoasă a celui care va rămâne întotdeauna pentru noi „Vocea Olteniei”. (Gazeta de Sus)

 

Dan Păsărin – emisiunea Magazin sportiv, RROC, 7 octombrie 2001

Gheorghe Verman, directorul Departamentului Studiourilor Teritoriale şi Locale ale Societăţii Române de Radiodifuziune:

„L-am cunoscut, aproape nu-mi mai amintesc când, ştiu că era o foarte frumoasă zi de primăvară, lucram atunci în televiziune şi a intrat intempestiv ca şi vremea de-afară peste mine în birou. Aveam să aflu că îl cheamă Sebastian Domozină. Era modest, dar plin de umor. Ne-am împrietenit imediat aşa cum le stă bine unor oameni care ambii au şansa sau au avut şansa să provină din Oltenia. Am aflat că transmite sport, eu mă ocupam de agrar. Aşa am început eu să urmăresc transmisiile sportive, dar nu oricare transmisii, ci cele pe care le făcea inimitabil Sebastian Domozină. Mai târziu, vremea a vremuit, şi timpurile au făcut să ne reîntâlnim de data aceasta în calitate de colegi la Departamentul Studiourilor Teritoriale şi Locale. Era de-acum directorul Studioului de radio Craiova, directorul Studioului de radio „Oltenia” Craiova, cum îi plăcea să zică, subliniind, în felul acesta, că, iată, Cetatea Băniei se află în miezul, în inima Olteniei. Cum, vă mai ziceam, şi eu proveneam din Oltenia prin mamă, mama mea este din Islaz, prietenia noastră s-a cimentat şi de data aceasta am început o colaborare care, din păcate, avea să se sfârşească destul de repede şi, mai ales, de nemeritat. Între timp, am făcut multe proiecte, dar îl urmăream pe Sebastian Domozină mai cu seamă în felul lui de-a fi, în felul lui de a se împrieteni şi de a conlucra cu oamenii. În Craiova, când mergeam pe stradă, eram copleşit aproape şi plin de invidie să constat că nu trecea un bărbat, nu trecea un copil, nu trecea o femeie care să nu-l salute pe Sebastian Domozină. Era ca un bun al lor, ca o proprietate a Craiovei, şi aşa şi era. Era şi a fost un bun inestimabil nu numai al Craiovei, ci al României şi al Radiodifuziunii în mod cu totul deosebit. Între timp, sigur, timpurile au făcut, vremea a făcut ca să trăim multe momente emoţionante împreună. Mi-am adus aminte unul sau mi-l aduc aminte acum când, iată, îl evoc pe cel care nici nu-mi vine să cred că nu mai este – Sebastian Domozină. Eram pe litoral la o şedinţă de-a noastră, de-a DSTL-iştilor, cum îmi place să spunem, şi seara cinam împreună. Alături o nuntă, şi Domozină, care era plin de farmec, vedem că vine la braţ cu mireasa. La-nceput n-am înţeles. Furase mireasa nunţii de-alături. Punea la cale şotii deosebite care ne amuzau extraordinar. Era plin de glume, plin de viaţă, pentru că de multe ori te ţinea la sporovăit o noapte întreagă şi dimineaţa era ca şi când ar fi dormit profund.

A plecat în America. A fost şansa lui să vadă America, îşi dorea foarte mult acest lucru. A venit plin de entuziasm, dar nu a rămas entuziast pentru că a fost entuziasmat de realităţile americane, îmi spunea mereu că nu i-ar fi plăcut să trăiască acolo. Oricum, îşi făcuse foarte mulţi prieteni, dovadă că mai mereu sunau telefoanele, mai ales către Sebastian Domozină, şi români deveniţi americani se interesau ce face omul, prietenul lor din Craiova.

A avut o viaţă cu o încărcătură culturală, cu o încărcătură profesională extraordinară. Din păcate, viaţa lui a fost şi una foarte aspră. După ce şi-a pierdut soţia, Domozină era ca şi cum, într-o pădure aflându-te, ţi-ai pierdut busola şi nu ştii în care parte să o mai iei. Drept că acesta a fost şi începutul sfârşitului. Aveam să aflu că s-a îmbolnăvit. L-am vizitat pe patul de spital. Nu-mi venea să cred că el este Sebastian Domozină. Apoi a refuzat să ne mai vedem. Şi, într-un fel, cred c-a făcut bine. Pentru că în mine imaginea lui Sabi este imaginea unui om plin de viaţă, a unui om care rămâne peste vreme sau, cum se zice la noi, a unui om între oameni. Acesta a fost Sabi!“.  

Nicolae Secoşan, crainic-comentator, Radio România Actualităţi şi Radio Timişoara:

„Servus, Sabi!

Joi, la ora amiezii, când m-a sunat pe telefonul mobil unul dintre discipolii tăi, eram la o înmormântare împreună cu doamne şi domni care acum patru decenii erau eleve şi elevi. Îl salutam ultima oară pe un coleg de liceu. N-a apucat nici el să atingă 60 de ani! Şi mi-am amintit de altcineva drag care, acum câţiva ani, s-a stins şi el. În memoria căruia, tot într-o superbă zi de toamnă, am luat o gură de vodkă şi am murmurat „Dumnezeu să-l ierte!”.

Fiindcă veni vorba de amintiri. Abia intrat în familia crainicilor radio, ţi-am sorbit vorbele şi exclamaţiile venite, la ceas de seară, tocmai de la Leeds, în camera mea din mijloc, o mai ştii? Mai apoi, că ăsta a fost obiceiul anilor ’70, ne vedeam cu toţii de cel puţin două ori pe an, la Centru: Moarfă Mureşan, Bebe Minoiu, nea Ghiţă-Ghiţulescu, Nicu Soare, Dan Voicilă… Erau gazde deosebite, dar nici oaspeţii nu veneau cu mâna goală. Tu de la Craiova, Griguţă Ilisei de la Iaşi, Doru Mateescu de la Cluj, Cornelică Mihăilescu de la Galaţi, Ion Ghiţă-Buzău… Şi se termina şedinţa şi începeau celelalte. Ţii minte când, după o asemenea reuniune, am plecat împreună cu acceleratul de Timişoara şi până la gara din Bănie am stat sub burduful dintre vagoane desfăcând firul în patru? Sau când ţi-am picat pe nepusă masă şi, lăsându-l pe Daru să facă nebunii, ai ajutat-o pe Cleo să pregătească o masă pe cinste?

Peste ani, învăţând de la tine şi având şansa unei echipe bănăţene de luat în seamă pe atunci, am făcut paşi prin Europa. Eram la braţ cu iubitele noastre: tu cu Universitatea, eu cu Poli. Şi de câte ori glasurile încărcate de emoţie,de bucurii şi tristeţi ni se interferau de la Glasgow la Milano, de la Bordeaux la Londra… Iar apoi grozavele săptămâni petrecute împreună în vara lui ’90, la Copa del Mondo, cu şotiile din Insula Capri şi superba remiză a tricolorilor, la Napoli, cu Argentina lui Maradona… Aveam să formăm după aceea două din laturile unui careu completat de Cluj şi Târgu-Mureş care dăinuie şi astăzi în peisajul radiofonic al fotbalului din B 2.

Apropos, siamezul tău, Costică Popescu, este bine! A fost şi astă-vară la Timişoara împreună cu cei de azi şi de mâine şi totul este OK.

Dintre ai noştri, Nicu s-a autoexilat la Baia Mare, Dan s-a pensionat, iar trei Escu – Mateescu, Ştefănescu, Mihăilescu – şi cu mine mai dăm semne de viaţă. Este vremea lupilor tineri! Bravo lor, să-i ţină puterile!

În ceea ce mă priveşte, te-am vizitat acum câţiva ani, trecând pe lângă mormântul lui Nelu Oblemenco, iar apoi am păşit sfios, relatând Craiova-Reşiţa, din cabina stadionului ce ţi-a fost a doua casă, pentru ca, într-una din iernile trecute, să mă întorc de la Bucureşti purtând în triumf cel mai preţios trofeu la carierei mele: premiul „Sebastian Domozină. Radio Sport”.

Cam atât de pe-aici. Te las acum, dar nu uita că sîmbătă coordonaţi voi, deci R.O.C.-ul pe care l-ai crescut! Ai băieţi de nădejde! Îţi mulţumim şi mi-e dor de tine, prietene! Hai noroc! Tu cu un zaibăr oltenesc, eu cu o creaţă de Recaş, pentru că, nu aşa?, cum spunea şi Esenin:         

Ne ducem toţi câte puţin, mereu 

Către-un liman de tihnă şi-mpăcare

Poate curând va trebui şi eu

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.”

Ion Ghiţulescu, crainic-comentator, coordonator al emisiunii „Fotbal minut cu minut” – Radio România Actualităţi:

„Mi-am scormonit memoria spre a-mi aduce aminte câţi ani sunt de când ne-am cunoscut. Şi-am aflat. Sunt vreo 35 de ani, de prin 1965 – ’66, când a început să transmită meciurile de la Craiova în emisiunea „Sport şi muzică” pe care o prezentam. Mă entuziasmau relatările lui pline de nerv, de viaţă, uneori exagerările conştiente care dădeau farmec intervenţiilor şi pentru care îl invitam, râzând, să le mai taie din coadă. Şi-o făcea! Atâta vreme cât Sabi a făcut transmisii, n-am venit niciodată la Craiova să transmit meciuri ale „Ştiinţei”, fiindcă am socotit Craiova un domeniu, un fief al lui Domozină. Şi nu trebuia uzurpat. O singură dată am transmis de la Craiova un meci internaţional, cred că România-Spania, cu Dan Voicilă, şi m-am simţit jenat că cei din conducerea Radioului nu l-au lăsat şi pe Sabi să transmită. I-am cerut atunci iertare. Şi el a râs prieteneşte. Apoi, când realizam emisiunea „Matinal”, în anii ‘70-‘80, îmi dădea corespondenţe din Oltenia, deşi pe atunci lucra la televiziune. Mi-am dat seama, tot atunci, şi mi s-a confirmat mai târziu, după Revoluţie, când a devenit director la Radio Craiova, că televiziunea a fost pentru Sabi doar un hobby. Viaţa sa a fost radioul, pe care l-a slujit cu credinţă până în ultima clipă a vieţii. Pentru noi, cei din jurul lui, făcea tot ce-i sta în putinţă ca să ne simţim bine alături de el, la Craiova. Pentru mine a făcut aceasta chiar în ultima perioadă a vieţii, când făcea eforturi vizibile să nu transpară suferinţa, boala care-l măcina. Va rămâne în mintea mea, atât cât o voi mai avea, imaginea prietenei sincere şi a profesionalismului desăvârşit. Sabi rămâne unul dintre puţinii mei cunoscuţi care nu a păcălit viaţa, munca şi prietenia.”

Coca Cozma-Teoharie, crainic-comentator – Radio România Actualităţi:

„Mă leagă de Sabi o veche, veche prietenie. Chiar aş putea spune că am fost onorat de prietenia lui.

Am foarte multe amintiri cu Sabi de la mondialele din Italia şi am o întâmplare un pic hazlie, să spun aşa… Sigur că toată lumea îl ştie pe Sabi ca un comentator temperamental fără-ndoială… şi am venit în perioada aceea, nu mai ţin minte anii, să transmit pentru televiziune un meci Universitatea Craiova – Hajduk Split, dacă nu mă-nşală memoria, stăm mai rău cu memoria acum la vârsta noastră – şi aveam cabină lângă locul de comentator pentru radio. El comenta pentru radio, eu pentru televiziune. Sigur, comentariul de televiziune se deosebeşte mult de cel de radio. Eu povesteam calm ce se-ntâmplă pe teren, din cealălaltă cabină străbătea, prin peretele despărţitor, o avalanşă, o dezlănţuire de altfel foarte cunoscută a lui Domozină. Şi, la un moment dat, prin peretele, care era dintr-un fel de PFL, care separa cabina mea de cabina lui, au început nişte trosnete, bubuituri – asta în timpul meciului!, era în prima repriză – şi nu ştiam ce se-ntâmplă… Eu îmi vedeam mai departe… comentam de pe monitorul pe care-l aveam în faţă ce se-ntâmpla pe teren… Şi, după un timp, se repetă chestia asta şi am făcut un semn la şeful de producţie, să-l întreb – măi, ce se-ntâmplă cu zgomotele astea că au intrat şi în emisie. Sigur, microfoanele au captat… La pauză – „Sabi, ce se-ntâmpla, tată, se dărâma cabina, stadionul, ce?”… Zice „Nu, nu mi-am dat seama. Mi-a căzut circuitul de două ori câte două minute şi am început să bat cu picioarele în pereţi, să fac ceva…” – Cum era el dăruit comentariului… el nu putea să suporte…  – “… şi n-aveam în ce să dau să-mi descarc nervii şi m-am îndreptat spre peretele ăsta care ne despărţea şi mi-am descărcat nervii pe el.” Am râs, evident, ne-am distrat copios pe chestia asta. Şi, după meci, am petrecut o seară extrem, extrem de plăcută în compania lui. Era un companion admirabil!

Ne lipseşte, mie personal îmi lipseşte enorm şi emisiunii îi lipseşte enorm, fiindcă Sebastian Domozină era, a rămas şi va fi inimitabil. Era o voce absolut distinctă, un comentator unic în felul lui. Tare bine ar fi dacă măcar prin zona aceea s-ar mai naşte încă un comentator care să se-apropie – a atinge valoarea lui mie mi se pare imposibil – să se apropie măcar de temperamentul lui, de felul lui, de dragostea lui extraordinară pentru acest sport şi mai ales pentru meseria pe care o făcea. Eu vă mulţumesc, vă doresc sănătate şi să-l aibă Dumnezeu în pază acolo unde este!”.

Dumitru Graur, crainic-comentator – Radio România Actualităţi:

„Sabi Domozină, cum îi spuneam cu toţii, a fost un personaj al fotbalului extrem de iubit de jur-împrejurul ţării. Nu ştiu, mi-e foarte greu să mă adun acum, oricum am o altă stare de spirit şi o oarecare depărtare faţă de emoţia pe care am simţit-o în glasul celui care a vorbit anterior mie şi pe care îl respect fără nicio îndoială…

Sabi a fost un personaj deosebit de interesant, un personaj pitoresc al fotbalului românesc de care m-au legat câteva lucruri. (…) Am fost în câteva rânduri alături de Sabi şi m-a cucerit. M-a cucerit prin francheţea lui, prin modul în care trăia fotbalul cu intensitate, prin modul în care ştia să iubească echipa Olteniei şi prin modul în care iubea viaţa. A fost un mare iubitor de viaţă Sabi Domozină! Şi fie-i ţărâna uşoară!”.

 

Ştefan Naciu, Radio România Actualităţi:

„Există oameni care te cuceresc din prima clipă prin gesturi simple, prin farmec şi generozitate, prin firea lor deschisă, prin modul direct de a comunica sincer, cu mare prietenie.

Există oameni care fac din profesia lor altarul sfânt al credinţei pe viaţă, în faţă căruia se închină şi se destăinuie pentru ca apoi să-i aducă jerfta supremă.

Există oameni care, prin viaţa lor plină de suişuri şi coborâşuri, de bune şi rele, de împliniri şi decepţii, toate trăite în demnitate, devin repere, puncte de referinţă pentru cei din jur în momente de cumpănă. Un asemenea om a fost prietenul meu, Sabi Domozină, ziarist cu temperament vulcanic, publicist inspirat al microfonului şi al camerei de filmat, profesor de fiecare clipă pentru tinerii ziarişti.

Ne întâlnea rar. De fiecare dată, însă, eram fascinat de verva şi de temperamentul său, de vigoarea verbului rostit uneori pe dungă, asemenea oltenilor deştepţi, de profunzimea mesajului care trebuie, de multe ori, decopertat de tonul glumeţ şi savoarea limbajului.

Îmi amintesc acum şi-mi voi aminti mereu cum Sabi Domozină era oprit pe străzile Craiovei de zeci şi sute de concetăţeni care-l înconjurau cu dragoste adevărată, îl rugau să se înalţe pe treptele unui magazin pentru ca vocea sa tunătoare, dar blândă, să relateze, pentru a câta oară?, faze din cel mai recent meci al marii iubiri, Universitatea Craiova.

Oameni simpli, mulţi dintre ei veniţi din jurul Craiovei, uitau de treburile şi necazurile de fiecare zi, îl ascultau pe Sebastian Domozină cu sentimentul că au participat la cea mai autentică şi mai frumoasă sărbătoare a inimii lor.

Mă gândesc deseori la Sebastian Domozină. Mi-e teamă că dac-aş reveni acum la Craiova şi aş întreba, la-ntâmplare, oameni pe stradă cine a fost Sebastian Domozină, unii, mai ales tinerii, ar ridica cu vinovăţie din umeri. Chiar! Cine a fost Sebastian Domozină? Oamenii oraşului îi datorează mult. Mi-ar plăcea să cred că Sebastian Domozină a rămas în inima oltenilor cetăţean de onoare al tuturor oraşelor mari şi mici, al tuturor satelor şi cătunelor din această parte a ţării. Mi-ar plăcea să cred că edilii de astăzi vor face gestul firesc de a da numele său unei străzi frumoase şi luminoase din Craiova. Pentru că Sebastian Domozină a fost nu numai prietenul meu, ci a fost frate bun al tuturor concetăţenilor săi care nu trebuie să-l uite!”.

Ilie Dobre, crainic-comentator – Radio România Actualităţi:

„Şi eu mă substitui celor care îşi amintesc de inegalabilul Sebastian Domozină, febleţea mea din copilărie. Îmi aduc aminte că eram pe timpul Liceului Pedagogic din Câmpulung Muscel când am mers cale de 52 de kilometri, am sărit gardul la Piteşti – acolo comenta Sebastian Domozină. După meci, un meci al echipei FC Argeş Dacia în care Gâscanul aduna zeci de mii de oameni în tribunele stadionului, stadionul părea un roi de albine… La finele meciului m-am dus în cabina de transmisiune a stadionului din Piteşti şi i-am spus lui Sabi Domozină – nu-l cunoşteam, ştiam decât că este febleţea mea, că este un crainic inegalabil – i-am spus „Domnu’ Sebastian Domozină, eu sunt, mă numesc Ilie Dobre şi vreau să devin un crainic-reporter!”. M-a privit, mi-a zâmbit şăgalnic şi mi-a spus: „Îţi trebuie neapărat studii, trebuie să fii student neapărat şi, bineînţeles, să te pricepi – a subliniat te pricepi – şi mai ales să ai o pasiune nebună pentru a transmite. Ca să fii un crainic foarte-foarte bun!” (…)

Sabi Domozină rămâne un crainic nu numai inegalabil, dar şi cu un şarm nepereche, un suflet extraordinar, el era un simbol şi bineînţeles că aşa va rămâne.

Sebastian Domozină a însemnat şi înseamnă legenda!”.

Cristian Ţopescu, crainic-comentator Televiziunea Română:

„Sebastian Domozină, „Sabi”, cum îi spuneam noi, prietenii, a fost un OM dintre aceia pentru care acest cuvânt se scrie cu majuscule. Fac această afirmaţie în deplină cunoştinţă de cauză, fiindcă am trăit alături de el multe momente plăcute din viaţa sportivă, fotbalistică, dar şi unele mai puţin plăcute la care amândoi am fost martori. Se spune, la noi în popor, că despre cei ce nu mai sunt trebuie să vorbeşti numai de bine. O fac şi eu, nu pentru a confirma această zicală, o fac pentru că l-am cunoscut bine pe Sabi Domozină, cu calităţile şi cu defectele lui, aşa cum avem cu toţii. Cândva, prin anii ’70-’80, comentam împreună meciurile echipei “Ştiinţa” Craiova, devenită, apoi, Universitatea. El pentru radio, eu pentru televiziune. Înaintea transmisiunilor ne ajutam reciproc, făceam schimb de informaţii despre echipele adverse, despre ţările şi oraşele în care ne aflam, dacă ai noştri jucau în deplasare. Am susţinut împreună campania de calificare a craiovenilor până în semifinalele Cupei UEFA, încheiată pentru mine cu meciurile cu Bordeaux şi Kaiserslautern, pentru că la semifinala cu Benfica l-am lăsat doar pe el. Pe mine mă pedepsise tovarăşa de la cabinetul 2 pentru că am pledat pentru ca Balaci, Ştefănescu şi Cămătaru să poată juca în străinătate. Dar nu despre necazurile mele vorbim acum!

Sebastian Domozină a fost, în primul rând, un sufletist! Adică era pasionat de tot ceea ce făcea. Îi plăcea să relateze, să descrie la microfon ceea ce vedea pe un teren de fotbal şi în jurul lui. Avea şcoala radioului. O cunosc, fiindcă am trecut prin ea. Avea calităţi native necesare: dicţie, imaginaţie, capacitate de improvizaţie, umor şi un imens entuziasm. Un entuziasm molipsitor pentru radioascultători. Trăia meciurile din plin şi ne făcea şi pe noi să le trăim, ascultându-l. În particular, Sabi Domozină era plin de viaţă, un om de echipă, coleg şi prieten de calitate. Împărţea cu tehnicienii din echipa radioului bucuriile reuşitelor şi amărăciunile unor nereuşite, fiindcă, el ştia că în sport, victoriile şi înfrângerile trebuie trăite cu echilibru, cu demnitate şi spirit de echipă. A fost şi un tată foarte bun. I-am cunoscut fiul la o gală a premiilor Asociaţiei Presei Sportive din România, atunci când acesta a venit să ridice premiul acordat post-mortem tatălui său. De atunci, premiul anual pentru radio poartă numele lui Sebastian Domozină. Ar mai fi multe de spus despre Sebastian Domozină, a cărui lipsă de la microfonul emisiunii radiofonice„Fotbal minut cu minut” o resimţim cu toţii. În primul rând, o simt suporterii craioveni. Închei, totuşi, într-o notă mai veselă, cum îi plăcea celui despre care vorbim. Rămân în istoria anecdotică a fotbalului românesc vorbele unui mare antrenor, Valentin Stănescu, care a antrenat o vreme Universitatea Craiova: „Măi, Domozină, transmite şi tu mai încet, că nu pot juca ai mei, nu se pot ţine după tine…”. Salut iniţiativa autorilor acestei emisiuni care cinsteşte memoria celui care a fost Sebastian Domozină, reporterul sportiv şi omul de calitate! ”.

 

Aurel Raţiu, Radio Târgu-Mureş:

„Ştim cu toţii că Bănia a avut şi are destule personalităţi, însă în publicistica sportivă numărul 1 este de departe Sebastian Domozină. Oltenia este cunoscută mai mult şi mai îndrăgită şi datorită celui care a fost prietenul nostru, Sebastian Domozină. El a avut un crez pe care ni l-a insuflat şi nouă – el a dorit să rămână întotdeauna un prieten al tuturor. Un crez pe care, apoi, l-a transferat şi radioului, pentru că el aşa a spus cândva despre radio, că vrea să rămână un prieten al tuturor. A fost foarte discret în tot ceea ce a făcut şi prin felul lui a făcut ca toată lumea să-l iubească foarte-foarte mult. Acesta a fost Sebastian Domozină: o voce fantastică! Cred că este cel mai iubit dintre olteni!”.

Mircea Canţăr, jurnalist Cuvântul Libertăţii:

„Sebastian Domozină a fost un excelent reporter al acestor meleaguri ale Olteniei, poate, dacă-mi este îngăduit, un produs de excepţie în domeniu. Deşi reverberaţia numelui Domozină încă se mai aude, încă se mai simte, cel puţin în această instituţie de unde a plecat în lumea marilor comentatori, marilor reporteri ai României, poate că e bine de spus, de precizat, că Domozină a fost un ziarist extrem de complex, un ziarist capabil, un ziarist tenace, un ziarist dotat nativ cu o voce de aur, cu o voce fascinantă, un ziarist care a reuşit lucruri greu de atins în domeniu – calitatea transmisiei să fie mai bună decât calitatea spectacolului în sine. Aş spune că transmisiunea lui de la Leeds, care rămâne de referinţă, a fost mult mai bună decât meciul în sine. Şi nu este singura transmisiune de excepţie. Sigur că sunt foarte multe de povestit despre omul Domozină, despre profesionistul Domozină, despre prietenul Domozină. Revin la tenacitatea lui, la hărnicia lui, la puterea lui extraordinar de mare de muncă. A fost un reporter – sintagma atât de mult şlefuită a fost, încât n-a mai rămas nimic din ea! – un reporter frenetic, cum spunem noi, fiindcă el a transmis nu numai meciuri de fotbal, el a transmis de pe toate obiectivele economice care s-au edificat, începând din anii ’70-’80 până când s-a dus în lumea celor buni. Poată că, într-un fel, a avut şi o şansă, aşa cum am avut şi eu, aşa cum au avut şi alţi gazetari din generaţia noastră, să coincidă activitatea lor cu momentul Craiovei Maxima şi, mai ales, cu o iubire fantastică pe care această echipă de neuitat a generat-o în întreaga Oltenie şi în întreaga ţară. Sebastian Domozină a fost un om extrem de prietenos şi a avut proiecte nu numai în lumea presei, ci şi în lumea artei, în lumea scriitoricească. El a fost foarte iubit de fotbalişti, foarte mult iubit de cei pe care-i avea subiecţi în materialele sale. Aş mai adăuga că a fost un om extrem de iubit în întreaga Oltenie. Un suflet bun, un suflet caritabil, un om săritor şi lipsit de ranchiună. Un suflet ales! Poate că s-a stins din viaţă prematur. Ar fi fost nevoie, încă, de el. Aţi fi avut şi voi, cei mai tineri încă, de învăţat din harul meseriei de reporter şi aţi fi avut un model, cum spuneam înainte, de tenacitate, de hărnicie şi de dragoste pentru meseria aleasă”.

 

Constantin Popescu:

„Patru ani… Patru ani nespus de lungi… Ce să vă spun, cu fiecare an care trece Domozină e mai aproape de mine. Mai aproape pentru că, acolo la mine, pe strada Corneliu Coposu, e un colţ al lui unde sunt puse toate trofeele lui, farfurii de ceramică şi multe altele, inclusiv trepiedul camerei lui de luat vederi, inclusiv geanta lui diplomat pe care nici acum, după patru ani, eu n-am deschis-o să văd ce e în ea… Nici nu ştiu ce e acolo… Fotografia lui, candela, toate diplomele pe care le-a primit, toate cărţile pe care le-a primit cu dedicaţii de la diverşi autori… Toate sunt acolo într-un colţ unde, în fiecare duminică, arde candela. Pentru că a fost bunul mei prieten, la moartea căruia am plâns poate mai mult decât după nevastă, după tată şi după mamă. Mi-a fost foarte apropiat pentru că aveam ani buni de legătură, de prietenie, din clasa a VIII-a de liceu până la terminarea liceului, după care el s-a lansat în meseria asta care l-a captivat efectiv şi care l-a topit – meseria de radio.

A ajuns, la un moment dat, la Ianca, la el în comună, şi-mi povestea Gabi Bratu că ei aveau o staţie de radioficare acolo la Ianca şi Domozină, fiind salariatul consiliului local la vremea aia, n-avea decât să pornească un buton pentru ca programul de la Bucureşti s-ajungă în casele sătenilor prin intermediul liniei de difuzare. Ei bine, Domozină a început să facă o emisiune locală cu informaţii de la primărie, nea Vasile n-a ieşit ieri la muncă la colectiv… O treabă formidabilă pe care au înţeles-o cei mari de-aici, de la regiune, cum era pe-atunci. Şi, tot Gabi Bratu povestea, s-au dus şi-au zis „Hai, dom’le să vedem ce face ăsta…”. Au apărut acele emisiuni locale, după aceea, fiind remarcat de fosta regiune, l-au adus la Craiova. L-au dus la Craiova şi urgent a trecut la Radio Craiova.”

 

Sorin Cârţu, component al Craiovei Maxima:

„La momentul respectiv, vestea asta ne-a întristat pe toţi foarte mult. Faptul că nea Sabi nu va mai fi printre noi, el care devenise, aşa, o obişnuinţă pentru noi, pentru cei care eram în fotbal la vremea respectivă. Ne obişnuisem cu nea Sabi pentru toate transmisiile Unversităţii, că erau făcute local sau erau făcute din străinătate, să-i auzim vocea lui inconfundabilă. Păcat că a plecat prea repede dintre noi, pentru că ar fi putut în continuare să transmită evenimente deosebite dacă noi, cei din fotbalul craiovean,  i-am fi oferit asemenea momente. Nu e niciun fel de exagerare, Sebastian Domozină putem să spunem că se confundă cu fotbalul craiovean, cu momentele adevărate ale fotbalului craiovean, începând cu „Craiova unei mari iubiri” şi continuând cu „Craiova Maxima”, generaţia lui Oblemenco, generaţia mea, a lui Ilie Balaci, generaţia lui Gică Popescu.

Nea Sabi aproape în toate deplasările ne-nsoţea şi tot timpul îşi făcea prezenţa printre noi. Mi-aduc aminte la Leeds, atunci când Universitatea a realizat o aşa mare performanţă, acea victorie şi o calificare în dauna Leeds-ului, o victorie de răsunet în Anglia, toată delegaţia foarte bucuroasă, au petrecut mai mult, aproape toată noaptea, nea Sabi n-a închis un ochi, dar şi a doua zi era cu chef de a transmite meciul în continuare. Pe unde mă prindea, prin magazine, pe stradă, când am ieşit la vizitarea oraşului, comenta faza golului, primul, pe care eu l-am înscris. Cu aceeaşi efervescenţă şi cu aceeaşi intonaţie ca şi cum s-ar fi aflat în timpul desfăşurării jocului. De exemplu, într-un magazin, lumea la cumpărături rămânea perplexă când îl vedea pe nea Sabi transmiţând într-un ritm care le era necunoscut. Era un tip imprevizibil şi cu bună dispoziţie… Odată, plecând din Monaco, eram toţi în maşină, am trecut pe lângă o zonă pe care scria CAP Monaco. „Vedeţi că şi ăştia au cooperativă? Nu numai noi în România”. Multe sunt de spus despre el. Păcat că nu mai este printre noi!”.

 

Emanuel Fântâneanu, preşedintele Asociaţiei Presei Sportive:

„Se pot spune foarte multe, se pot spune foarte puţine, mă gândeam că se spune câteodată că vorbele zboară şi doar scrisul rămâne, iată că vobele lui Sabi au rămas şi vor rămâne pentru foarte multe generaţii de-acum încolo, pentru că a fost, într-adevăr, o voce, o voce a presei sportive, o voce a publicisticii româneşti, o voce absolut distinctă, o voce care s-a făcut remarcată şi, dincolo de toate astea, s-a făcut remarcat şi omul, cu calităţile sale deosebite, un gazetar absolut de excepţie. Parcă nici nu-mi vine a crede că au trecut aceşti patru ani, răstimp în care, iată, Asociaţia Presei Sportive, toţi cei care l-au cunoscut, toţi gazetarii nu întâmplător au decis, la un moment dat, ca premiul pentru radio, cel care se acordă anual celui mai bun comentator de radio din presa sportivă românească, să poarte numele lui Sebastian Domozină. Este, poate, un mic omagiu, dar este, dacă vreţi, totodată, o recunoaştere că Sebastian Domozină se află în galeria marilor gazetari români, a acelora care au făcut istorie în publicistica românească şi poate ar fi cazul să-i amintim pe aceştia, dar ei sunt foarte-foarte mulţi şi foarte dragi nouă aşa cum au rămas în timp, aşa cum ne-a rămas în inimi şi cel care ne-a fost, atâţia şi atâţia ani, coleg”.

 

Ion Danciu, arbitru:

„Sebastian Domozină pentru mine era o bucurie de câte ori ne-ntâlneam pe terenul de fotbal sau prin Craiova. De altfel şi la Dallas, când ne-am întâlnit ultima dată, în 1995, în casa familiei Jelescu, a fost o bucurie a vieţii mele, deoarece nici Domozină nu ştia că sunt în America, nici eu nu ştiam despre el că este pe teritoriul american. Vă daţi seama ce bucurie imensă – ne-am întâlnit, am petrecut clipe minunate, am făcut filmări, am făcut propagandă fotbalului românesc cum am putut şi am participat la cupa mondială de juniori”.

Marian Voican, inginer Radio Craiova:

„Nea Sabi, cum îi spuneam, este, a fost şi va  rămâne-n inima noastră şi-n mintea noastră ca un spirit care emana o mare mobilitate şi mobilizare în tot ceea ce făcea. Nici nu se poate comenta despre el, nu suportă un termen de comparaţie din punct de vedere sufletesc: o inimă mare, o minte largă, deschisă către toţi. Cuvintele pălesc în faţa personalităţii care a fost Sebastian Domozină, omul de suflet şi omul de inimă al Olteniei care a făcut tot ceea ce a putut şi ceea ce i-a stat în putinţă pentru a crea cât mai mult şi a deschide drumul oltenilor în ţară şi în străinătate chiar.

Mi-aduc aminte când a venit din America şi povestea: trebuie să tindem şi noi către ei cât mai mult!

Numai gândul şi mă emoţionează. Numai numele lui. Cuvintele sunt mici. Un ultim omagiu celui care a fost Sebastian Domozină! Cu lacrimi în ochi!”.  

 

„Craiova Maxima” ar fi fost mai săracă

Ar fi un sacrilegiu să credem că omul care a făcut povestea Universităţii din perioada de glorie mai frumoasă, poate fi înlocuit. Şi poate nu întâmplător, Dumnezeu l-a chemat la cer prea devreme pe crainicul-vrăjitor, atunci când a început declinul echipei căreia îi dăruise întreg sufletul său. Sau poate Creatorul, gelos pe pământenii care îl aveau pe nea Sabi, a vrut să-l asculte comentând un meci de fotbal între îngeri şi draci. Să mai lăsăm puţin, de dincolo de timp, pentru cei care l-au iubit, să fie ascultat, încă o dată, glasul marelui dispărut. (Valentin Pribeanu)

 

Sebastian Domozină spunea în 1984: Mă simt oltean chiar şi la… Leeds!

O boală nemiloasă ia curmat viaţa, în urmă cu şase ani, celebrului comentator radio Sebastian Domozină. În toamna anului 1984, inegalabilul Sebastian Domozină a răspuns întrebărilor de mai jos.

– Sunteţi cunoscut ca fiind cel mai statornic comentator şi microbist al Universităţii Craiova. Anul acesta (1984) se împlinesc 20 de ani de la debutul Universităţii pe prima scenă fotbalistică a ţării şi, dacă nu mă înşel, 20 de ani de la debutul propriu-zis al dumneavoastră de comentator sportiv pe prima scenă fotbalistic. Felicitări!

– Fantastic ! Şi când te gândeşti că au trecut două decenii. Vreme lungă şi frumoasă de când alb-albaştrii se găsesc în primul eşalon al sportului-rege. Ba, mai mult, fotbaliştii olteni şi-au adjudecat câteva titluri de campioni, au adus în Bănie în cîteva rînduri Cupa României, realizând în ciuda tuturor duşmanilor, chiar “Eventul”; şi au stat ani în şir în coasta celor „mai tari” echipe, răsfăţate şi proptite (a se înţelege cu propte) din fotbalul nostru. Despre drumurile europene, ce să mai zic: să joci pe „San Siro”, pe „Olimpicul” din München, la Bordeaux, să aduci la Craiova, în aceşti ultimi ani, tot ce are mai strălucit floarea fotbalului european, credeţi că stă la îndemâna oricărei echipe?… Numai „Campioana unei mari iubiri”  a fost şi poate fi capabilă de un asemenea palmares. Vă mulţumesc pentru felicitări şi, mai ales, pentru faptul că mi-aţi amintit de cei 20 de ani de cînd am început să transmit „fotbal etapă de etapă”.

Crainiculreporter trebuie să redea lupta nevăzută din teren

– Într-o recentă cronică a lui Belphegor, Radu Cosaşu afirma un lucru foarte exact, şi anume că un crainic-reporter bun depune efortul unei echipe, că el însuşi poate fi o echipă, că vorbele lui pot avea caracteristicile unui bun joc de fotbal. Iar noi, oltenii – şi nu numai noi -, am avut şansa unui crainic bun, foarte bun, în persoana lui Sebastian Domozină. Lăsând modestia la o parte, spuneţi-mi cum asiguraţi reuşita şi fascinaţia transmisiilor dumneavoastră sportive?

– Vă rog să mă scuzaţi, dar nu-mi plac vorbele mari. Nu vreau să vă simţiţi ofensaţi, însă această profesie nu se face decît de cei care trăiesc la cea mai înaltă tensiune momentul pe care îl comentează. Fie că trebuie să transmiţi faze de bucurie şi triumf, de resemnare şi amărăciune, de admiraţie sau poate de revoltă faţă de „cavalerii” în negru, în cele mai multe cazuri corecţi şi severi, dar după cum s-a mai văzut şi demolatori ai adevărului, crainicul-reporter trebuie să-ţi redea această luptă nevăzută, dar imaginată de toţi cei ce urmăresc o transmisie radiofonică sportivă. Ca şi jucătorul care se pregăteşte asiduu, chemat să apere culorile clubului într-o confruntare sportivă internă sau internaţională, şi noi cei care transmitem trebuie să ne pregătim cu aceeaşi seriozitate, să avem un bagaj documentar bogat şi tot ceea ce facem să poarte gândul de respect permanent pentru milioanele de ascultători, aceşti admirabili prieteni ai noştri nevăzuţi, necunoscuţi, dar… judecători intransigenţi.

– Dacă v-aş întreba despre momentele cele mai importante din cariera dumneavoastră de comentator statornic şi prestigios al celor două decenii de fotbal craiovean, mi-aţi răspunde probabil că momentele importante au fost… cam tot atâtea câte succese au obţinut fotbaliştii craioveni?! Totuşi, câteva nu pot fi uitate… Pe care vi le reamintiţi mai des? Şi de ce?

– Desigur că prima transmisie, cu emoţiile ei inerente, cu bâlbâielile şi tremuratul în emisie nu se uită niciodată. Apoi sunt cele legate de marile performanţe ale Craiovei, ale fotbalului nostru în general: Florenţa, 1973, în Cupa UEFA – 0-0 cu Fiorentina lui De Sisti şi Antognoni; prima şi unica până acum victorie românească a unei echipe de club pe stadioanele englezeşti, într-o confruntare oficială, 2-0 cu Leeds United, pe stadionul „Elland Road”; 1-1 în faţa puternicei echipe Bayern München la München; 0-0 la Lisabona, cu Benfica urmaşilor lui Eusebio… şi multe, multe alte răsunătoare succese ce au propulsat fotbalul românesc la cote absolut meritate, o mare contribuţie având-o Universitatea Craiova.

Universitatea Craiova va rămâne mereu o echipă iubită

– Constat că nu am vorbit aproape nimic despre omul Sebastian Domozină!

– Un om ca toţi oamenii. Sunt oltean, născut la Ianca, lîngă Dăbuleni. Cu ani în urmă aveam una dintre cele mai frumoase bălţi din câte am văzut vreodată, balta Potelu. Mă simt oltean chiar şi la… Leeds! Îmi respect profesia de ziarist, şi, dintotdeauna, pe cea de reporter de radio şi televiziune. Am încercat să lucrez în presa scrisă, la ziarul Munca, dar m-a atras… microfonul. Ca absolvent al Facultăţii de Ziaristică, nu m-am oprit la bloc-notes şi stilou (ce-i drept, era mai comod şi mai simplu) şi am învăţat să mânuiesc şi aparatul de filmat, în ideea că un reporter al actualităţii nu poate fi decît un ziarist complex. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar cei care în profesia noastră o iau cu uşurica nu fac meserie. Mă aflu în calitate de corespondent al redacţiei actualităţi din cadrul Radioteleviziunii Române, zi de zi, în mijlocul oamenilor de diferite profesii din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Olt. Le cunosc bine părerile, ştiu cum ne judecă şi de aceea îi stimez şi îi iubesc. Respect foarte mult oamenii, simţindu-mă dintotdeauna bine în mijlocul lor. În rest, ca oricare dintre noi, cu marile bucurii şi micile necazuri ale vieţii.

– Ce aţi vrea să (re)transmiteţi echipei Universitatea? Dar celor care, minut cu minut, vă ascultă… ore?!

– Sunt convins, trăiesc cu această convingere că Universitatea Craiova va rămâne o echipă iubită, de primă forţă în fotbalul nostru. Recent, la Baia Mare, un om venerabil al Maramureşului îmi spunea cu frumuseţea vorbei locurilor: “No, dragule Domozină, spune-le frumoşilor feciori de la Universitatea Craiova că au reuşit să trezească adolescenţilor, «fete şi băieţi» din ţară, cea mai statornică şi înflăcărată dragoste pentru fotbal. Odată cu aceşti copii îi iubim şi noi cei care am trecut de prima tinereţe a vieţii”… Ce ziceţi, frumos, nu? Tuturor celor care au răbdarea de a parcurge atâtea şi atâtea mii de minute de transmisie, profundul respect şi prietenia sinceră! (Ion Jianu)

 

Vocea-simbol a „Craiovei Maxima” 

O echipă aşa de mare cum a fost cea a Universităţii, născută din sufletul larg al oltenilor, nu putea să aibă decât un comentator pe măsură. Ne înclinăm şi noi în faţa lui Sebastian Domozină, acum, la trecerea a şapte ani de la dispariţia lui prematură. Cine poate uita comentariile sale „braziliene”, care însufleţeau un popor urgisit, lipit cu urechea de tranzistoare? Cine poate uita strigătul de victorie de la Leeds, când, secunde în şir, vocea marelui crainic a răsunat „Goool!!!”, în ritm de căluş oltenesc? Cu siguranţă, nimeni. Atunci când meciurile televizate erau „fructe exotice”, nea Sabi a făcut din transmisia radiofonică o adevărată artă. Vesel, jovial în permanenţă, îl simţeai în casa ta chiar dacă era la mii de kilometri distanţă, fie că transmitea de la Milano, de la München sau Moscova. Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi niciodată. Fără îndoială, Sebastian Domozină a fost unul dintre aceştia. Din 10 octombrie 1997, doar sfinţii îşi mai pot „clăti” auzul cu inconfundabilul „Gooooooooool!!!” al vocii de aur a Olteniei. (V.P.)

                                                                                               

REMEMBER

Transmite de la Craiova Sebastian Domozină

Nici nu mai ţin minte în ce împrejurare anume l-am cunoscut. Plăcea prin francheţe, o naturaleţe cu care venise de-acasă, de la Ianca, şi avea o siguranţă de sine copleşitoare. Vocea metalizată îi era inimitabilă. Lumea Olteniei, care-l iubea, ca reporter frenetic ce era, îl ştia de la transmisiunile radiofonice sportive. Reuşise performanţe profesionale aproape insolite: să facă un banal meci de fotbal, din campionatul intern, mai interesant decât era. A fost prezent la marşul măreţ în Europa al Craiovei Maxima. A avut transmisiuni memorabile. Iar cea de la Leeds, în care s-a autodepăşit şi pentru faptul că era prima dată când o echipă de club din ţara noastră învingea pe terenul perfidului Albion, încă reverberează. Era un reporter complex. Transmisiunile sportive care i-au adus popularitate aproape că nici nu contau în „încărcătura” zilnică, fiindcă trebuia să facă teren, să transmită reportaje de pe marile şantiere ale Olteniei, la Porţile de Fier, din exploatările miniere, de pe ogoare, de la drumurile care se creau printre dealuri şi munţi. Tenace, dar mai ales harnic. Dar şi talentat. Născut pentru a fi reporter. Când Domozină transmitea de la Craiova, de pe stadionul Central, şi cei care nu iubeau fotbalul dădeau aparatul de radio mai tare. E un maximum de performanţă pe care şi l-ar dori orice gazetar. Spre a nu fi uitat. Iar Sebastian Domozină n-a fost deloc uitat, cel puţin de mulţii lui prieteni. (Mircea Canțăr)

 

Îl simt din ce în ce mai aproape

La patru ani de la despărţirea de el, timp ce a trecut extrem de greu, îl simt din ce în ce mai aproape. Îl simt lângă mine zi de zi, prin existenţa „Colţului Sebastian Domozină” pe care îl am la mine acasă. Aceasta i-a fost dorinţa, să-i iau toate lucrurile de la radio şi să le păstrez la mine acasă. Retrăiesc clipe memorabile din cei 45 de ani de prietenie alături de Sabi doar privind lucrurile lui. Născuţi doar la patru zile distanţă, soarta ne-a adus unul lângă celălalt în urmă cu 49 de ani, legând între noi o relaţie specială. La dispariţia lui am plâns mai mult decât la cea a fratelui meu. În ziua în care a plecat dintre noi, şi-a dat duhul la câteva minute după ce am plecat de la el, iar când am aflat i-am zis: „Păcătosule, ai plecat fără să mă iei cu tine”. Ce să mai spun, a fost un OM care avea o vorbă bună, un sfat şi o mână de ajutor pentru oricine ar fi fost în nevoie. În calitate de crainic, a reuşit să facă mai plăcută transmisia radiofonică decât însuşi spectacolul sportiv. (Constantin Popescu)

 

DOR DE SEBASTIAN DOMOZINĂ

Plecat în urmă cu patru ani dintre noi, Sebastian Domozină ne ţine trează memoria prin reverberaţiile vocii sale, care de la Leeds şi până-n prezent ne tulbură ori de câte ori gândul ne duce la „Campioana unei mari iubiri”.

Oltean de origine, născut la Ianca-Olt, în chiar mijlocul verii lui ’38, Sebastian Domozină avea să devină port-bonheur-ul echipei de suflet a oltenilor: Ştiinţa, devenită ulterior Universitatea Craiova. Ziarist complet, născut parcă pentru meseria de reporter, nea „Sabi” a dat o altă semnificaţie transmisiilor sportive. El este cel care a reuşit să îmbine la un loc perseverenţa, studiul şi frenezia, captându-şi ascultătorii prin naturaleţea-i specifică. A debutat în postura de crainic sportiv în 1964, odată cu primul meci al Craiovei pe propriul teren în Divizia A. Paginile de aur ale Universităţii se confundă practic cu activitatea lui Sebastian Domozină. Cuvintele aşternute pe hârtie nu pot reda nici a mia parte din ceea ce a reprezentat omul şi ziaristul Sebastian Domozină. El, cel care a străbătut lumea în lung şi lat, ducând numele Craiovei în cele patru zări, a fost împătimit „rob” al celor ce stăteau etapă de etapă cu urechea lipită de aparatul de radio: Reuşita unei transmisii sportive este marea satisfacţie pe care o dai oamenilor, ţie însuţi, după momentele de tensiune, trăite şi vorbite, ale unui meci la care nu o dată cardiacii au plătit scump curajul lor de a urmări, fie chiar şi la radio, asemenea spectacole ce nu pot fi înlocuite în viaţa a milioane şi milioane de romantici. Nereuşita unei transmisii sportive radio înseamnă pentru mine o datorie imensă neonorată faţă de cei pe care îi simt privindu-mă  mustrător, gata oricând să-mi reproşeze fără ocolişuri…

Fără a exagera, pot spune că a fost Oltenia însăşi, a fost sufletul Universităţii Craiova în anii ei de glorie, a fost cel care era primit, după transmisia meciului de la Leeds, oricând cu braţele deschise în casa fiecărui român. A fost prietenul tuturor şi a ajutat pe oricine i-a cerut sprijinul. A fost, este şi va fi iubit atâta vreme cât pe hartă va exista un punct numit Craiova, urbe care i-a făcut cinstea să-l adopte. (Petrișor Albu)

 

IN MEMORIAM SEBASTIAN  DOMOZINĂ

CETĂŢEAN DE ONOARE – POST MORTEM

SEBASTIAN DOMOZINĂ a fost şi a rămas în sufletul meu un bun prieten, consăteanul de elită şi OMUL de lut din comuna mea natală IANCA, judeţul Olt, unde şi-a petrecut anii copilăriei, întâlnindu-l de multe ori la marginea bălţii Potelu la scăldat sau să jucăm fotbal.

Iată că a venit momentul ca astăzi să vorbim şi să-i onorăm întreaga sa activitate de radio şi televiziune, reuşind de-a lungul anilor să se menţină un ziarist profesionist cu o participare activă privind promovarea culturii şi sportului românesc

Milioane de români şi străini n-au cum să uite vocea penetrantă, convingătoare a crainicului sportiv SEBASTIAN DOMOZINĂ şi a reporterului de televiziune şi radio, slujind cu credinţă şi corectitudine în funcţia de director al studioului de radio Oltenia Craiova, pe o perioadă scurtă, până când boala i-a răpus puterile.

Datorită sârguinţei sale înţelepte şi pline de har reportericesc, SEBASTIAN DOMOZINĂ rămâne peste veacuri un exemplu demn de urmat, OMUL cu caracterul zâmbitor, sociabil, curat, fiind prezent la majoritatea acţiunilor şi manifestărilor economice şi sociale, ori la diverse evenimente nedorite şi tragice, sperând că poate fi considerat luptătorul realităţii adevărului.

Dacă alţii l-au uitat pe SEBASTIAN DOMOZINĂ, eu NU!

Am să scriu în cărţile mele şi în ziarul “MESAGERUL OLTENIEI”, pe care l-am fondat şi îl conduc, despre prietenul şi consăteanul SEBASTIAN DOMOZINĂ care astăzi a devenit, ca şi mine, „Cetăţean de onoare”, dar post-mortem, al comunei Ianca – judeţul Olt.

Le mulţumesc aleşilor locali că au înţeles acest drept meritat de SEBASTIAN DOMOZINĂ.

SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE DUMNEZEU!

Preotul Constantin Rusu de la parohia Ianca i-a făcut o slujbă de pomenire dezvelind o placă comemorativă la sala de sport Ianca cu numele crainicului sportiv SEBASTIAN DOMOZINĂ. (Nicolae Maroga Enceanu, 23 octombrie 2003, IANCA – OLT)

 

RECUNOŞTINŢĂ. De un an, sala de conferinţe de la stadionul Ion Oblemenco” se numeşte „Sebastian Domozină”.

11 ani fără Domozină

Carieră prodigioasă

Sebastian Domozină s-a născut la data de 15 iulie 1938, în comuna Ianca (judeţul Olt). A absolvit Liceul „Fraţii Buzeşti” Craiova şi apoi Facultatea de Ziaristică Bucureşti. Prima transmisiune radiofonică a avut loc în 1964, în primul sezon al Universităţii Craiova în Divizia A, la meciul Ştiinţa Craiova – Universitatea Cluj, 1-0. Până în decembrie 1989, Domozină a fost corespondent principal al redacţiei de actualităţi din Radioteleviziunea Română pentru judeţele Dolj, Gorj, Olt şi Mehedinţi. Începând din 1992 a fost director al postului Radio Oltenia. În decursul carierei, el a realizat aproape 1 000 de transmisiuni în direct de la meciurile de fotbal ale Universităţii Craiova. Ultima transmisie radiofonică a avut loc în 1995. Sebastian Domozină era renumit pentru viteza sa în exprimare, comentariile sale fiind foarte rapide. Sebastian Domozină a trecut în nefiinţă la data de 10 octombrie 1997 şi a fost înhumat în cimitirul Ungureni, la câţiva metri de mormântul golgheterului Universităţii Craiova, Ion Oblemenco. În semn de apreciere, în 2002, Sebastian Domozină a fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Craiova. De asemenea, în octombrie 2003, Primăria Ianca a dezvelit o placă memorială la Sala de Sport „Sebastian Domozină”. Cu aceeaşi ocazie, Consiliul Local l-a declarat post-mortem cetăţean de onoare al comunei Ianca. (C.S.)

                                                                                                         

In memoriam Sebastian Domozină 

La mijlocul lunii octombrie s-a desfăşurat în comuna Ianca, localitatea natală, a patra ediţie a simpozionului dedicat lui Sebastian Domozină, menit să omagieze personalitatea inconfundabilă a celui care a fost „Vocea Olteniei”.

În organizarea Primăriei Ianca, prin Mirel Pascu , primar, şi Liviu Domozină, viceprimar şi nepot al celui omagiat, în colaborare cu Şcoala „Ada Umbră”, manifestările simpozionului s-au desfăşurat la şcoala amintită sub conducerea poetei locale Alina Costea.

În prezenţa fiului lui Sebastian Domozină, Alexandru, a surorii, Magda Domozină-Cătănoiu, au mai participat la acest eveniment comemorativ de suflet Nicolae Secoşan – comentator sportiv, Costică Popescu, Emil Boroghină – fost director al TNC Craiova, Aurel Beldeanu şi Costică Domose (fotbalişti ai „Craiovei Maxima”), Nicolae Maroga Enceanu – scriitor, Gabriel Bratu – grafician, foşti colegi de la Radio Oltenia Craiova.

Mai mulţi participanţi la momentul omagial au evocat personalitatea celui ce s-a confundat cu fotbalul oltean în special, depănându-se amintiri cu şi despre Sebastian Domozină. (C.V.)

                                                                                                              

I se spunea Sebastian Domozină

Nu spunem că nu mai este, refuzăm acest gând. E mereu cu noi, e prezent tot timpul în sufletele noastre, ale celor care l-am cunoscut, l-am iubit, l-am apreciat. Iată un prilej de o frumoasă aducere aminte. (…)

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu de când îl cunosc, dar o să-l “ştiu” cât am să mă mai „cunosc”. În drumurile noastre reportericeşti, coincideau deseori traseele, iar intersecţiile deveneau sărbători de familie. Noi eram anonimii presei scrise. El era Măria Sa Cuvântul. Cuvântul în carne şi oase. Şi mustaţă. Cuvântul radioascultat şi… televăzut. Când ne-am văzut ultima dată, era după Revoluţie, în comuna Cârlogani, înfiinţasem „Ţăranul”, primul ziar comunal. L-am chemat la lansare, să-mi „dea” cititorii la televizor. A venit cu „fratele” lui, Costică Popescu. Am „lansat” săptămânalul până la miezul nopţii, ca şi cum presimţeam că n-o să ne mai vedem vreodată. Mi-e greu să cred că nu mai este. Vestea plecării lui spre corturile cereşti m-a surprins la vreo 100 km de Craiova. Când i-am spus taximetristului unde merg, nu numai că nu mi-a primit banii, dar m-a rugat să aprind o lumânare şi pentru el. Un gest care spune enorm până unde era cunoscut Sabi. La înmormântare, o mare de oameni. Mi se părea că venise toată Oltenia. În cuvinte simple, pline de sinceritate şi sensibilitate, cunoscuţi, colegi, şefi, subalterni şi prieteni au evocat personalitatea lui Domozină. La rândul meu, am dat glas unui adevăr, anume că atunci când vrei să vorbeşti despre el, trebuie să taci, căci el este un fenomen, iar fenomenele nu încap în cuvinte. Am profitat de faptul că înaintea mea vorbise un reprezentant al autorităţii locale, care se felicita pe sine că a avut şansa să-i fie contemporan. A promis că va face mult pentru memoria lui Sabi. Acolo, m-am întrebat public: „Nu-i aşa că, atunci când ne simţim mai singuri cu încă cineva, când ne este mai frig în suflet, iar pasul ne poartă prin Bănie, spre stadionul „Oblemenco”, ar fi frumos, ar fi superb chiar, să ne odihnim fiinţa undeva, pe o băncuţă, într-un parc, pe… Aleea „Sebastian Domozină”? (Florin Niculescu)

Un suflet alb-albastru nesfârşit

Sebastian Domozină – Sabi, cum îl alintau colegii de transmisii (să spunem: Ion Ghiţulescu ori Nicolae Secoşan) a fost (ce dureros e timpul trecut!) unul dintre cei mai faimoşi comentatori de fotbal. Iubea cu patimă nesfârşită nebuna alergare după o minge “pictată” în pentagoane sau hexagoane. Adora cuvântul – atât de simplu! – GOL -, mai ales când era vorba de UNIVERSITATEA – „ŞTIINŢA” – Craiova. Atunci ar fi fost în stare să prelungească pronunţia sa la nesfârşit, ca în cazul meciului de Cupa UEFA, Leeds UNITED – UNIVERSITATEA Craiova, de la sfârşitul anilor ’80, când Aurică Beldeanu a înscris un gol de la vreo 40 de metri, chiar pe stadionul din Leeds, iar Sebastian Domozină a exclamat: Gol – gool – goool! Ataşat pe viaţă culorilor alb-albastre, nea Sabi a dus prima echipă românească pe culmile… europene. Poate că exagerăm. Restul rămâne la latitudinea dumneavoastră, iubitori ai fotbalului: dinamovişti, stelişti, piteşteni etc.

Oricum, SEBASTIAN DOMOZINĂ rămâne un simbol al fotbalului românesc de pretutindeni, dar, în primul rând, al celui oltenesc. Cu alte cuvinte, un suflet ALB-ALBASTRU NESFÂRŞIT! (C.D.)

SEBASTIAN DOMOZINĂ

De câte ori mă întâlneam cu Sebastian Domozină, printre firele mustăţii sale haiduceşti da în spic un zâmbet oltenesc, d-ăla oţ, urmat, invariabil, de întrebarea: profesore, ce greşeli de-ale gramaticii a mai comis păcătoasa-mi gură în transmisiile sportive? Îi răspundeam că, dată fiind viteza de mitralieră pe care gura sa o imprimă cuvintelor, este foarte greu, dacă nu imposibil, să sesizezi vreo greşeală de limbă. Abia dacă ai timp să prinzi din fugă driblingurile lui Geolgău şi zborurile înalte, cu mult deasupra porţii, ale lui Lung…

Oltean iute de gură, dar şi de inimă, Sebastian Domozină avea o dulceaţă a vorbei şi un ritm al rostirii pe care doar la Ianca, locul său natal, le regăsesc, când, făcându-mi-se dor de vechii mei prieteni de acolo, Mirel Pascu, Ion Irimin sau Marian Slavu, mă mai duc să-i vizitez.

Pe omul de radio şi de televiziune, gazetar şi crainic sportiv în acelaşi timp, Sebastian Domozină, l-am cunoscut la Caracal, în superba clădire a Teatrului din localitate, la o manifestare culturală de unde făcea o transmisie radiofonică. Era prin a doua jumătate a secolului trecut, când el a fost ani de-a rândul corespondent principal al redacţiei de actualităţi din Radioteleviziunea Română pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Olt.

Am închegat repede o discuţie, i-am dat unele detalii despre formaţiile artistice prezente pe scenă şi am trecut la fotbal, mai precis la transmisiile sale sportive pe care le-am lăudat pentru dinamismul, verva, originalitatea şi autenticitatea lor. Într-un anume moment al discuţiei s-a oprit, m-a privit pe furiş şi, ca orice oltean intrat la bănuieli necurate, m-a întrebat brusc ce profesie am în viaţa „civilă”. Inteligenţa lui sclipitoare nu-l înşelase: stătea de vorbă cu, întâmplător, un dascăl de română. Păi înseamnă că, a continuat Sebastian Domozină, altfel percepe transmisiile mele un profesor de română şi atunci vreau să-i aflu mai în detaliu părerea. Abia ne cunoscuserăm şi îmi cerea părerea care până la urmă nici nu era cea mai autorizată, dar, în acel moment, simpatia şi admiraţia pentru el au crescut brusc, până la cote maxime.

Omul din faţa mea era conştient de răspunderea asumată faţă de limba română şi îşi monitoriza constant demersul lingvistic radiodifuzat, raportându-l la marele impact cu ascultătorii de atunci. N-am voie să stric, prin ce spun eu la microfon, ceea ce construiesc dascălii de română, cu trudă, la catedră. Mă ascultă şi destul de mulţi copii… Sublim respect faţă de limba română, înlăuntrul căreia Sebastian Domozină se născuse. Aparţinea unei generaţii de crainici sportivi formaţi în spiritul unei adânci admiraţii faţă de limba ce-o vorbim: Nicolae Soare, Ion Ghiţulescu, Cristian Ţopescu… Mă întreb ce ar zice Domozină dacă i-ar asculta azi pe mai tinerii săi succesori la microfon cum gonflează dumnealor vocalele până la limita exploziei, cum violează accentul, mutându-l în şuturi de pe o silabă pe alta, cum convertesc semivocalele în consoane şi cum atârnă de coada silabelor deschise, cu care se termină vreun cuvânt, consoane strivite lung şi zemos între buze.

Părul său negru, bogat, îi acoperea capul în valuri uşoare, luminate ici-acolo de sclipirile argintii ale câtorva fire preocupate să consemneze sec prea pripita trecere a timpului. Faţa-i prelungă, măslinie, era încadrată pe perciuni bine potriviţi din foarfece, dar detaliile care-l particularizau, cu expresivitate rar întâlnită la alţi oameni, erau ochii şi mustaţa. De sub sprâncenele dese, terminate în arcuiri simetrice, ţâşnea lumina caldă, învăluitoare a privirilor sale. Cât de puţin te-ai fi priceput la oameni, nu-ţi era deloc greu să intuieşti că asemenea priviri doar trec prin ochi spre a căpăta lumină, pentru că, altminteri, ele izvorăsc chiar din suflet. Fermecătoarea sa mustaţă neagră se instalase solemn, bogat şi definitiv acolo unde este locul oricărei asemenea podoabe, numai că mustaţa lui Domozină – în tuşă groasă – imprima feţei sale un echilibru geometric de linii şi volume, de lumini şi umbre.

Farmecul fizionomiei sale se suprapunea farmecului transmisiilor sportive, adevărate spectacole radiofonice, nemijlocit legate de faimoasele întâmplări fotbalistice ale Craiovei Maxima. Domozină iubea paroxistic fotbalul şi pe Ştiinţa (ulterior Universitatea) Craiova şi, pentru că în relatările sale radiodifuzate voia să-i convingă pe ascultători de aceste adevăruri, nu pregeta să recurgă la hiperbole dintre cele mai expresive. Cu o dicţie perfectă, cu o rostire extrem de rapidă, dar inteligibilă, nu de puţine ori incursiunile pe extreme ale lui Marcu sau Crişan căpătau viteză de rachetă cosmică, şuturile lui Oblemenco erau mai distrugătoare decât bomba cu neutroni, iar salturile lui Lung deveneau zboruri înalte deasupra stadionului Central din Craiova.

Îmi amintesc că odată, în cadrul celebrei emisiuni fotbalistice duminicale „Fotbal minut cu minut”, într-una din intervenţiile sale, Domozină a spus: „Extraordinar, stimaţi ascultători, Lung reuşeşte să respingă această minge şutată năprasnic în urma unui salt fantastic de cel puţin cincizeci de centimetri deasupra porţii.” Din studioul central a intervenit Ion Ghiţulescu, cred, coordonatorul emisiunii şi, râzând, i-a spus: „Domozină, mai taie puţin din coadă, poate că n-au fost cincizeci de centimetri.” Domozină, serios, a reluat transmisia: „Da, stimaţi ascultători, Lung a făcut un salt spectaculos de patruzeci de centimetri deasupra porţii, salvând echipa craioveană de gol.” Nu mai reţin exact dacă dimensiunile saltului, oricum neobişnuit al lui Lung, au fost măsurate în centimetri sau poate chiar în metri.

Este locul să inserez o observaţie deosebit de sugestivă pentru ceea ce s-a numit măiestria transmisiilor sportive făcute de Sebastian Domozină. Ea îi aparţine fostului antrenor al Craiovei, Valentin Stănescu, şi este relatată de Cristian Ţopescu, într-una din cărţile sale: Măi Domozină, transmite şi tu mai încet că nu pot jucătorii mei să se ţină după tine!

A realizat aproape o mie de transmisii sportive, prima fiind cea din 1964, anul promovării în A a echipei din Bănie, la meciul Ştiinţa – U. Cluj, 1-0, iar ultima, în 1995, cu doi ani înainte de dispariţia sa prematură. Celebre au rămas, pentru vremea când meciurile externe ale echipelor româneşti nu puteau fi urmărite decât la radio, transmisiile sale de la Leeds şi Kaiserslautern, de la Bordeaux şi Lisabona.

Ca un semn de preţuire, în anul 2002, lui Sebastian Domozină i-a fost acordat, post-mortem, titlul de cetăţean de onoare al municipiului Craiova. De asemenea, în luna octombrie a anului 2003, Primăria din Ianca a dezvelit o placă memorială în Sala de sport „Sebastian Domozină”. Cu aceeaşi ocazie, Consiliul Local l-a declarat post-mortem „cetăţean de onoare al comunei Ianca”. La 15 iulie 2008, Sebastian Domozină, care îşi doarme somnul de veci în cimitirul Ungureni, nu departe de Ion Oblemenco, golgheterul Universităţii, ar fi împlinit 70 de ani.

Pe situl oficial al Universităţii Craiova stă scris: O echipă fantastică, aşa cum a fost Craiova Maxima, născută din sufletul uriaş al oltenilor, nu putea să aibă decât un comentator pe măsură. Cine poate uita comentariile „braziliene” ale lui Domozină care însufleţeau un popor alb-albastru lipit cu urechea de tranzistoare? Cine poate uita strigătul de victorie de la Leeds, când secunde în şir vocea marelui crainic a răsunat “Goooool!!!” în ritm de căluş oltenesc? Cu siguranţă nimeni. (…) Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi niciodată. Fără îndoială, Sebastian Domozină a fost unul dintre aceştia. Din 10 octombrie 1997, doar sfinţii mai pot auzi inconfundabilul “Goooool!!!” al vocii de aur a Olteniei. (C. Voinescu, din volumul Oameni care au fost…, Editura Alutus, Slatina, 2008)

Am avut marea plăcere şi onoare să mă aflu în spiritualitatea localităţii Ianca, în şcoala în care a deschis ochii Sebastian Domozină asupra vieţii şi spiritului de „romanaţean” – cum îi plăcea să se numească şi să mă numească.

Au trecut anii, dar uitarea nu s-a aşternut!

Sebastian Domozină ne însoţeşte prin timp şi peste timp, jovial, generos, tumultos în pasiunea sa pentru sport şi tolerant faţă de oameni şi de felul lor de a fi!

Cinstită fie-i memoria în veci, aşa cum o fac cei care i-au fost şi i-au rămas alături, gândind la el şi la cei ai lui!

Cinstită fie dăscălimea satului şi Alina Costea, care arde pentru o idee şi pentru un om! (Cornel Rusu, Radio Craiova, Ianca, 14 octombrie 2008)                                  

Sabi, e ca şi cum ţi-aş scrie ţie: în numele celor ce-au realizat „Fotbal minut cu minut”, am retrăit momente deosebite petrecute împreună. (Ceilalţi şi Nixe, Ianca, 14 octombrie 2008)                                                                                                          

Am avut onoarea de a fi invitat, în anii 2007 şi 2008, la două manifestări dedicate bunului meu prieten Sebastian Domozină, organizate de Primăria Ianca şi şcoala din localitate, având drept suflet al evenimentului pe domnişoara Alina Costea.

Este demnă de elogiat această iniţiativă şi cei care s-au ocupat de organizare, care sperăm să ne adune şi la alte asemenea manifestări dedicate uneia dintre personalităţile emblematice ale Olteniei. (Emil Boroghină, 14 octombrie 2008)

 

12 ani fără Domozină

Celebrul comentator radio s-a stins din viaţă la data de 10 octombrie 1997, la Craiova.

O boală nemiloasă l-a dus în lumea celor drepţi acum 12 ani pe cel care, prin vocea sa, te făcea să trăieşti un meci ca şi cum ai fi pe stadion.

Sebastian Domozină era renumit pentru viteza în exprimare, iar viaţa sa a fost legată de o singură echipă, Universitatea Craiova. Celebrul „Gooolllll!” strigat din toată puterea la reuşita lui Negrilă din meciul cu Kaiserslautern (1983), care a adus Ştiinţa , în premieră pentru fotbalul românesc, în semifinalele Cupei UEFA, a rămas în analele radioului. Şi parcă răsună şi azi pe fostul „Central”. Celebru a rămas şi comentariul său de la Leeds, când Universitatea reuşea, de asemenea, o premieră, învingând o echipă engleză la ea acasă (2-0) şi eliminând-o din cupele europene (1979).

Eroul de atunci, Aurică Beldeanu, care a marcat un gol fabulos vrând „să degajeze mingea în tribună”, regretă şi acum dispariţia lui Seba Domozină: „A fost un om deosebit, mai rar ca el. Iubea Universitatea Craiova cum numai el ştia şi îi făcea pe toţi să-l asculte cu plăcere. A fost o excepţie a comentatorilor”.

Coleg de breaslă cu Domozină, Nicolae Secoşan a trăit multe momente alături de regretatul comentator oltean. „Am venit de multe ori la Craiova, la el acasă, pe vremea când Daru, băiatul lui, se juca pe sub masa la care stăteam. Am avut o relaţie specială şi nu s-a schimbat nici atunci când el a devenit director, iar eu eram doar angajat. A fost un tip modest, prietenos, care a plăcut tuturor. Regretul e mare şi nu-l vom uita niciodată pe Sabi. Parcă s-a rupt ceva din ceea ce a însemnat Fotbalul minut cu minut.”, a spus Secoşan.

S-a simţit oltean, chiar şi la Leeds

„Prima transmisie, cu emoţiile inerente, cu bâlbâielile şi tremuratul în emisie, nu se uită niciodată”, spunea Sebastian Domozină într-un interviu acordat în 1984, la 20 de ani de la debutul său radiofonic. „Apoi cele legate de marile performanţe ale Craiovei, ale fotbalului în general: Florenţa, 1973, în Cupa UEFA – 0-0 cu Fiorentina lui De Sisti şi Antognoni; prima şi unica până acum victorie românească a unei echipe de club pe stadioanele englezeşti, într-o confruntare oficială, 2-0 cu Leeds United, pe stadionul «Elland Road»; 1-1în faţa puternicei echipe Bayern München; 0-0 la Lisabona, cu Benfica urmaşilor lui Eusebio…”, sunt amintirirle lui Sebastian Domozină, cel care s-a considerat mereu un om simplu, „un oltean de la Ianca”. „Mă simt oltean chiar şi la… Leeds!” susţinea Domozină în 1984. (Marian Apipie)

Din punct de vedere al vârstei, fanii Ştiinţei se pot împărţi în două categorii: cei care au savurat marile performanţe ale echipei şi cei care s-au îndrăgostit de ea doar din povestiri.

Aceştia din urmă sunt şi cei care l-au ascultat pe Sebastian Domozină doar pe comentariul memorabil al golului cu Kaiserslautern, prins în toate retrospectivele despre parcursul Craiovei Maxima. „Gooooolul… extraordinar al lui Negrilă” este inclus şi pe CD-ul cu melodiile dedicate Universităţii de-a lungul timpului, devenind în fapt un alt imn al formaţiei căreia Sebastian Domozină i-a cântat strălucirea pe unde hertziene. Într-o vreme când Bănia era capitala fotbalului românesc, dar meciurile-i erau redate rar pe sticlă, suporteri din toată ţara tresăreau la vocea caldă şi plină de pasiune a crainicului-simbol al Craiovei Maxima. Practic, nu era nevoie de imagini când Sebastian Domozină se afla la microfon. Şi pentru că era o echipă de poveste, trebuia să aibă şi crainicul ei, care a înfăţişat inconfundabil minunile săvârşite de Balaci şi compania. „Minunea Blondă” rememorează clipele petrecute alături de colosalul comentator, deşi recunoaşte că este greu de povestit în câteva cuvinte relaţia cu Sebastian Domozină: “Pentru mine rămâne cel mai bun crainic radio din toate timpurile. Între el şi noi nu existau bariere, nu era o relaţie ziarist-fotbalist, eram prieteni şi ne-a rămas în suflet şi avem amintiri deosebite alături de el. Face parte din familia Universităţii Craiova. La Leeds a comentat de aşa natură încât lumea şi-a înregistrat meciul pe casete audio şi îl asculta. Pot spune că nu l-am văzut niciodată supărat pe Sebastian Domozină, poate s-a supărat doar atunci când a plecat…”.

Venerat şi de lumea radioului

Unul dintre urmaşii lui Sebastian Domozină la Radio Oltenia Craiova şi la microfonul de comentator pe „Ion Oblemenco”, Gabriel Liviu Balica, spunea că spiritul marelui om de presă şi de fotbal a rămas în redacţia radioului, ca de altfel şi în cabinele de pe “Ion Oblemenco”, acolo unde sala de conferinţe poartă, de acum un an, de la modernizarea tribunei oficiale, numele de “Sebastian Domozină”. „M-a impresionat de la prima întâlnire, s-a comportat de parcă mă cunoştea de-o viaţă, deşi doar eu îl ştiam, de la meciuri desigur. Era un om mereu pus pe glume, săritor, gata să dea un sfat sau să ajute pe cineva. Era directorul fără secretară, intrai direct la el şi îi spuneai ce ai pe suflet, iar el te asculta”.

De când a aflat că suferă de cancer, Sebastian Domozină s-a izolat, la fel cum a procedat recent şi regretatul Ştefan Iordache. Singurul cu care a menţinut o relaţie până la sfârşit a fost prietenul şi colegul său Constantin Popescu, şi el fost crainic al arenei din Bănie. Ultimul meci comentat de Domozină a fost unul de Cupa României, disputat la Târgu-Jiu, una dintre combatante fiind Minerul Motru, formaţie la care antrena Silviu Lung. „Se întâmplase ceva cu el, parcă ştia că este ultima sa transmisie. Avea vocea schimbată, chiar şi-a cerut scuze ascultătorilor motivând o răceală, am simţit atunci că se petrece ceva cu el”, dezvăluie Gabi Balica, unul dintre cei pe care fostul crainic i-a avut aproape şi în ultimele clipe ale vieţii. (Cosmin Staicu)

                                                                                                           

În primăvara lui 1997, Sebastian Domozină acorda ultimul său interviu publicistului şi scriitorului Nicolae Maroga Enceanu:

Nicolae Maroga Enceanu: Câteva rânduri pentru anul 1997 din partea presei vorbite de la Studioul de radio „Oltenia” Craiova. Invitatul ziarului nostru „Mesagerul Olteniei” este domnul Sebastian Domozină, directorul studioului.

Sebastian Domozină: În primul rând aş face o precizare. Publicaţia „Mesagerul Olteniei” este tânără, foarte tânără, ea şi-a făcut un nume, un loc bine conturat în peisajul ziaristicii oltene şi nu numai oltene. De ce? Pentru că de la bun început şi-a propus şi a reuşit să aibă o coloană vertebrală, să fie un ziar echilibrat, dar cu mult curaj. Abordează sfere diverse ale activităţii, ale vieţii noastre, de la problemele stringente ale economiei până la cele gingaşe ale culturii, problemele sociale, problemele politice şi aşa mai departe, dar într-o notă de discernământ şi de mare respect pentru ceea ce se scrie. „Mesagerul Olteniei” încearcă, totodată, să fie un jurnal al tuturor românilor nu numai din Oltenia, dar şi din alte zone ale Terrei. Mă refer, în primul rând, la faptul că ziarul, conectat la mijloacele moderne de informare ale opiniei publice de pretudindeni, primeşte acum mesaje din diferite zone de la români stabiliţi pe diferite continente ale pământului. Îi doresc viaţă lungă, să aibă în continuare acelaşi mare echilibru, de care este nevoie în societatea noastră bântuită de atâtea rele şi de atâtea lucruri murdare, mai ales cele pe plan politic, atâtea jocuri care nu fac bine niciunui sistem, mai ales cel democratic, şi orice poziţie, orice cuvânt trebuie spus cu discernământ şi cu mare respect pentru adversarul tău. De aceea cred că „Mesagerul Olteniei” va reuşi să pătrundă tot mai mult, mai ales că şi preţul e convenabil şi acesta este lucru mare, pentru că ziarele scumpe nu se vor mai vinde în viitor pentru că preţurile cresc de-a dreptul diabolic. Să rămână acelaşi ziar echilibrat, drept şi curajos în ceea ce face şi să abordeze, în general, toate domeniile vieţii noastre, să abordeze, aşa cum spuneam, orice lucru, cât de mărunt ar părea el.

Nicolae Maroga Enceanu: Şi acum câteva vorbe despre presa vorbită pe care dumneavoastră o conduceţi în Oltenia şi nu numai.

Sebastian Domozină: Acelaşi punct de vedere l-am dorit şi-l doresc în continuare. Să fim o instituţie curată, curată în sensul că trebuie să informăm absolut în permanenţă corect pe cei care ne urmăresc, atât cât ne urmăresc ei, şi, totodată, orice lucru să fie adevărat, iar între noi şi ascultători să existe în permanenţă o relaţie de prietenie, de respiraţie, de înţelegere perfectă. Nu vrem să milităm pentru altceva decât pentru adevăr şi pentru informarea corectă a oamenilor. Indiferent dacă ne place sau nu ne place, lucrurile trebuie spuse pe nume şi spuse la un ton care să nu jignească oamenii, ci, dimpotrivă, să-i înveţe să se respecte.

Nicolae Maroga Enceanu: Mă gânesc şi la alte probleme – de investiţii. Credeţi că veţi fi ajutaţi?

Sebastian Domozină: Da, bineînţeles! Noi probabil că în anul 1997 vom demara lucrările la noul sediu al Casei Radioului Oltenia Craiova, care va fi, după toate probabilităţile, o construcţie a viitorului, o construcţie pentru anul 2500 sau 2600, pentru generaţii şi generaţii. Oricum, noi suntem optimişti în ceea ce priveşte ideea construirii Casei Radioului şi probabil că o unificare a instituţiei publice Radio Oltenia cu Studioul de televiziune care se naşte la Craiova, sau o radioteleviziune românească unită, va fi mult mai bine decât ce se-ntâmplă în momentul de faţă cu cu două societăţi, de radio şi de televiziune, separate.

Nicolae Maroga Enceanu: Şi acum, fiind un om al vieţii sportului, ce ne puteţi spune despre sportivi, despre activitatea sportivă românească?

Sebastian Domozină: Aici este o durere destul de mare care s-a imprimat în anul 1996, pentru că investindu-se foarte mult în „Universitatea” Craiova, mă refer în domeniul fotbalului, rezultatele au fost departe de cele aşteptate. În primul rând, s-au adus foarte mulţi tineri care n-au reuşit să omogenizeze lotul, iar în al doilea rând echipa a fost pregătită de trei antrenori până în momentul de faţă – mă refer la Sorin Cârţu, apoi la Mircea Irimescu şi acum la Ienei – nu reuşeşte să-şi găsească o cadenţă pentru a satisface dorinţele iubitorilor de fotbal din Craiova şi nu numai din Craiova, din întreaga Oltenie. În primul rând această echipă trebuie să-nţeleagă că Universitatea Craiova înseamnă o şcoală pentru fotbalul românesc şi că aici dăruirea şi  credinţa au fost mai mari decât interesele meschine ale banului. Din păcate s-a investit foarte mult, li s-a plătit foarte mult, iar tinerii jucători au răspuns cu nimic până acum.

Nicolae Maroga Enceanu: Deci trebuie să concluzionăm. Atât cultura, cât şi partea sportivă, trebuie să fie ajutate de puterea de stat.

Sebastian Domozină: De putere, de sponsori, mă rog, fiecare trebuie să găsească, eu ştiu, căile prin care să poată fi sprijinită în materie de finanţare, să poată realiza lucruri foarte bune. Şi sportul şi cultura au nevoie de o finanţare. Dar nu numai statul, ci şi sponsorii puternici. Iarăşi mă întorc şi mă refer la „Universitatea” Craiova, care prin domnul George Păunescu, un sponsor foarte puternic, n-a avut niciodată condiţiile materiale pe care le are în momentul de faţă, dar, din păcate, trebuie să mă repet, de departe a înşelat toate aşteptările. Este o echipă de ultimele locuri în clasament, o echipă de tineri, eu ştiu, infatuaţi, care nu au dat nimic din ce trebuiau să dea fotbalului românesc. Au făcut câteva jocuri bune, iar în rest o echipă cernită.

Nicolae Maroga Enceanu: Deci trebuie să treacă serios la muncă!

Sebastian Domozină: Absolut! Serios la muncă şi o dăruire totală. Eu nu ştiu cum nu au ruşine pentru ceea ce a făcut domnul Păunescu până acuma pentru ei şi pentru Universitatea şi nu au realizat ceea ce trebuia realizat.

Nicolae Maroga Enceanu: Vă mulţumesc şi să dea Dumnezeu s-auzim numai de bine pe undele hertziene şi să auzim că Radio Oltenia Craiova este o instituţie primordială pentru vocile şi pentru sufletul oamenilor.

Sebastian Domozină: Eu vă mulţumesc foarte mult şi încă o dată tuturor cititorilor La mulţi ani, sănătate şi numai împliniri! Să dea Domnul să fie mult mai bine decât până acum!

Sebastian Domozină – crainicul sufletelor noastre!

Scris de inimă de leu

E vreun suporter al Universităţii care să nu fi prins vremea în care meciurile la televizor erau mai rare decât ploaia în Sahara şi care să nu fi stat cu urechile ciulite la radio pentru a auzi comentariile lui Sebastian Domozină? Care să nu audă şi acum timbrul distinct al vocii sale intervenind la „Fotbal minut cu minut”, „Bună ziua, stimaţi ascultători aici pe stadionul Central Universitatea întâlneşte pe…”, sau intervenţiile sale intempestive „Gooool Universitaaateeaa!!”. Când Universitatea conducea, Domozină era vivace, intempestiv, aproape că simţeai după tonul vocii dacă a marcat Ştiinţa sau echipa adversă. Când echipa era condusă sau pierdea, Domozină comenta absent, fără chef. Tonul vocii sale era mai sugestiv ca zece cronici în presa scrisă. Iubea Craiova cu patimă, ca orice oltean adevărat, şi mai avea o caracteristică atât de rară a comentatorilor din ziua de azi: nu iubea jucătorii Universităţii, îi diviniza de-a dreptul!

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte de un moment hazliu. În primăvara lui 1990, Craiova termina pe locul trei (o tempora !- ce situaţie normală era asta atunci) campionatul şi era calificată în UEFA cu mult înainte de final. Meciul cu Poli Timişoara de la Vâlcea (nu de la Craiova, că aveam terenul suspendat!) nu mai avea nicio miză, iar Craiova, fără Gică Popescu, Săndoi şi alţii ce erau plecaţi cu Naţionala în Italia la Campionatul Mondial, era condusă cu 2-0. Domozină, catran nu altceva, comenta meciul în ritm de melc. La un moment dat, nemaiputându-se abţine, intervine Ion Ghiţulescu, care era mai hâtru, de pe Dinamo : „Îl rog pe colegul Domozină să nu mai fie aşa de trist, că Universitatea se califică şi dacă pierde meciul cu Poli!”. Aşa era Domozină! Şi colegii ştiau că arde pentru Universitatea. Şi cu toate acestea, nu s-ar putea spune că a fost vreodată lipsit de obiectivitate în comentariu.

Din 1997, parcă anticipând căderea echipei sale de suflet, Sebastian Domozină ne-a părăsit. A plecat un pic mai devreme în Ceruri să comenteze modul în care joacă pentru echipa Universităţii din Rai Sfârlogea, Strâmbeanu, Deselnicu, Crişan şi Oblemenco. Dar pentru noi, cei care am crescut ascultând vocea sa inconfundabilă, va rămâne mereu Crainicul sufletelor noastre… (Craiova-maxima.ro, 20 mai 2008, 16:01)

 

NOAPTE BUNĂ, SABI!

Refuz să cred că  încă un prieten de-o viaţă a plecat dincolo.

Mi-am muiat tocul în suflet şi scriu cu lacrimi aceste rânduri, având în faţă-mi figura numai zâmbet şi bunătate, şi plină de viaţă, a bunului meu prieten Sabi Domozină.

Sabi a plecat, lăsându-ne cu inimile împietrite de durere, a plecat dincolo, ca să mai transmită ceva.

Noapte bună, Sabi!

Sunt vorbele pe care le-am spus atunci, într-o zi de toamnă. Era 10 octombrie 1997, când Sabi ne-a părăsit.

Astăzi mi se strânge inima ori de câte ori trebuie să amintesc de cineva care nu mai este este printre noi şi nu vă puteţi imagina cum îmi mai este atunci când cineva-ul acela mi-a fost alături nişte ani buni de zile, mi-a fost alături, mi-a fost lângă suflet o bună bucată din viaţă, a însemnat ceva din viaţa mea, acesta fiind Sabi Domozină.

Cum l-am cunoscut? Şi astăzi îmi este viu, în amintire, momentul întâlnirii noastre, moment ce-mi stăruie în minte cu toate amănuntele, de parcă ar fi fost ieri. Ne-am cunoscut absolut printr-o întâmplare, fără să bănuiesc atunci prietenia ce ne va lega.

Era prin anul 1958 sau ’59, nu-mi aduc bine aminte, când trebuia să merg la Dăbuleni pentru a rezolva nişte probleme la Căminul Cultural – pe atunci eu lucrând la Casa Regională a Creaţiei. A mers cu mine şi nenea Gică Cioroianu, mai-marele de atunci cu staţiile de radioficare ale fostei regiuni Oltenia. Avea de „rezolvat” o reclamaţie în comuna Ianca, o comună situată la marginea fostului radion Corabia, lângă balta Potelu, o comună a vechiului Romanaţi. Mergea să vadă activitatea unui tânăr care avea în grijă staţia de amplificare a comunei. Pe atunci, pentru a-i ţine la curent cu ce se-ntâmplă în ţară, oamenii neavând bani să-şi cumpere aparate de radio, se introduseseră în case difuzoarele care transmiteau în întregime programul de la Bucureşti. Tânărul era Sebastian Domozină, om al satului, părinţii lui erau învăţătorii comunei, el fiind de curând absolvent al liceului craiovean „Fraţii Buzeşti” şi proaspăt eliberat din armată, şi fusese numit responsabil cu Staţia, să se îngrijească de bunul ei mers. Sabi venise cu o noutate – adică introdusese în program şi un buletin de ştiri locale, din Ianca, fapt neîntâlnit în altă parte, care nu convenise unora, pentru că li se făceau cunoscute faptele, în special cele nedorite.

S-a stat mult de vorbă atunci, fiind foarte interesante ideile celui reclamat “sus” pentru faptele sale, părinţii lui fiind gazde nemaipomenite. Fac o paranteză să vă spun că, de atunci, ori de câte ori aveam drum pe-acolo, îi vizitam, tanti Artemiza şi nenea Gioni făcându-mă să mă simt ca acasă.

Nenea Gică Cioroianu, un adevărat meseriaş în „citirea” oamenilor, l-a „pedepsit” aspru pe Sebastian Domozină… transferându-l la Centrul de Amplificare Craiova, dând dispoziţie tuturor Staţiilor de amplificare din Oltenia să introducă zilnic, în programul lor, un buletin de ştiri locale.

Neastâmpărul şi dorinţa de noutate îl fac repede iubit de cei din jurul lui. În toamna anului 1964, Cornel Sorescu, redactorul şef al Studioului de radio „Oltenia”, îl aduce redactor. De aici începe „suişul” meseriei sale de gazetar, căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa sa. El spunea: Am venit pe lume în zodia Racului, când apele fierbeau în neuitatul lac Potelu, ale cărui valuri mi-au legănat copilăria. El începe să „se legene” în apele unei meserii în care a excelat, ajungând – o spun cu toată tăria – pe culmile ei, ajungând un nume.

În anul 1965 este numit, tot datorită neobositei sale activităţi, corespondentul Radiodifuziunii Române pentru Oltenia. În anul 1971, Sebastian Domozină devine corespondentul teritorial  al Televiziunii Române, având aria de activitate în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt.

La 1 iulie 1992 este numit directorul Studioului de Radio „Oltenia”, funcţie pe care a deţinut-o până la 10 octombrie 1997, zi când Sebastian Domozină a trecut în lumea umbrelor.

Vreau să vă spun că, la radio fiind, nu şi-a încetat activitatea la televiziune, el fiind acela care „a dat din coate”, cum se spune, astfel încât în anul 1998, la Craiova, începea să emită Studioul teritorial de televiziune Craiova.

Amintesc aici, din nou, din spusele lui Sabi Domozină: Profesia de ziarist, cu care am cochetat din adolescenţă, m-a făcut pe viaţă sclavul ei. El a fost hărăzit pentru meseria asta, pentru gazetărie – sunt convins că, la naştere, ursitoarele i-au pus în mână microfonul – pentru că tot ce a făcut Sebastian Domozină în viaţa lui a făcut bine, a făcut cu dragoste, a făcut cu pasiune, cu profesionalism, pot spune că viaţa lui a fost microfonul. Îmi aduc aminte, la şpriţul Facultăţii de Ziaristică – nici nu se cădea să facă o altă facultate – Sabi spunea că dacă-L întâlneşte pe Dumnezeu, îngenunchează şi-I sărută mâna, ca recunoştinţă pentru că-l făcuse să fie ce visase. Pentru asta însă muncise enorm, transpirase aidoma minerilor pe care adeseori îi vizitase acolo, în adâncuri, iubindu-i, stimându-i, preţuindu-i şi închinându-le zeci de reportaje. Sabi se topea, picătură cu picătură, în tot ceea ce făcea, îşi punea sufletul în vorbele care mergeau la inima ascultătorilor.

Odată cu intrarea „Ştiinţei” în Divizia A, Sebastian Domozină are o cotitură în viaţa lui de gazetar: devine comentator de fotbal sau, mai bine zis, şi comentator de fotbal. În scurt timp, numele lui ajunge la fel de cunoscut ca al lui Cristian Ţopescu, Eftimie Ionescu, Ion Ghiţulescu sau Nicolae Soare.

Sebastian Domozină se deosebeşte fundamental de ei, având un alt fel de a transmite, un alt fel de a vedea şi a spune ce se întâmplă acolo, pe dreptunghiul verde. El trăia alături de cei care-şi puneau sufletul în ceea ce făceau, se contopea pur şi simplu cu Nelu Oblemenco, Sandu Boc sau Costică Ştefănescu, cu toţi alb-albaştrii de-atunci, fiindu-le părtaşi la bucurii sau tristeţi.

Transmisiile lui Sebastian Domozină de fiecare dată erau altceva, de fiecare dată mai bune decât cele dinainte. Intrarea lui în emisie era aşteptată cu sufletul la gură. De neuitat a rămas transmisia de la Lisabona, când Eugen Barbu, prezent la meci, mi-a spus că nu a văzut meciul, cu toate că era în tribuna stadionului, pentru că l-a ascultat la radio. Cu lacrimi în ochi, Sabi mi-a spus că, după meci, Eugen Barbu a venit la el şi l-a îmbrăţişat. E mare lucru să poţi face un om să fie aşa, dar Sabi a făcut-o pentru mii, pentru zeci de mii de oameni.

Vă mai spun încă o întâmplare care pe mine m-a marcat. Eram la Copenhaga, împreună cu Sabi, când, plimbându-ne prin centrul oraşului şi comentând cele văzute, s-a apropiat cineva de el şi, în româneşte, l-a întrebat: Dumneavoastră sunteţi Domozină?. Când a primit confirmarea, cetăţeanul – am aflat mai târziu că era român plecat de mult timp din ţară -, cu lacrimile curgându-i şiroaie, l-a îmbrăţişat pe Sabi şi… i-a sărutat mâna. I-a spus că ascultă tot timpul radioul şi că l-a recunoscut după glas. După acest moment, Sabi, o bucată bună de timp, n-a scos o vorbă.

Vreau să spun că Sabi Domozină a fost român până-n măduva oaselor, cu o dragoste enormă pentru meleagurile natale, pentru Oltenia lui, pentru ţara lui. Mi-a telefonat odată, din Statele Unite, spunându-mi mai puţine despre el, despre America, întrebându-mă nerăbdător ce s-a mai întâmplat la noi, aici, acasă, întrebându-mă ba de unul, ba de altul, repetând mereu că-i este dor de acasă, că nu mai poate de dor şi, cu toate că întâlnise acolo altceva, altă viaţă, îl mistuia dorul de aici, de-o ciorbă de burtă la „Minerva” şi-o şuetă la o ţuică cu toţi ai lui. Era normal „să-l roadă” dorul de acasă, de ai lui, pentru că aici, peste tot, era iubit.

Am fost cu el în multe locuri, peste tot era o bucurie întâlnirea cu el, cu veselia lui, peste tot era primit deosebit, pentru că Sabi era un Om, un om cu O mare, peste tot era iubit, era stimat, îmi permit s-o spun „de la vlădică până la opincă”, pentru că peste tot lăsase loc de „bună ziua”.

În ce priveşte „meseria” – îi plăcea cuvântul, îi plăcea să spună că este meseriaş – el a creat o şcoală, avea crezul lui: Niciun fel de lucru nu este imposibil de realizat dacă îl doreşti cu adevărat. În primul rând să vrei, în al doilea rând să lupţi şi apoi să te baţi” în continuare pentru consolidarea lui. Atunci când te consideri învins, mai există o rază de speranţă pentru a lua totul de la capăt.

Sabi s-a lipit de mine „marca de scrisoare”, cum o spunea cântecul. Am avut o atracţie unul faţă de celălalt, aş zice chiar de când ne-am cunoscut.

În Craiova, la început a stat în gazdă, ne vizitam deseori, apoi în garsoniera lui din Brazdă, ori de câte ori primea pachet de-acasă, ne apucau zorile „discutându-l”. L-am avut de multe ori, la un pahar de vorbă, în odaia mea din Valea Vlăicii, punând „ţara la cale”. L-am avut alături când eu am plecat student, lunar el trimiţându-mi „mărunţişul de ţigări”, gest de adevărat prieten, de adevărat om. L-am avut alături atunci când am spus „DA!”, aşa cum am fost alături la „DA!”-ul lui.

Vizitele s-au ţinut lanţ şi după ce s-a mutat, împreună cu Cleo, soţia lui, în Valea Roşie, ca, nu după mult timp, să se mute chiar în blocul meu, vederile devenind zilnice, seară de seară, până târziu, vorbind fel de fel. Nu ştiu să fi întâlnit pe cineva mai săritor decât el. Ori de câte ori am avut nevoie de ceva, de maşină, de exemplu, el a fost acela care a zis întotdeauna „hai” şi întotdeauna cu aceeaşi faţă luminoasă, mereu zâmbind şi mereu cu acelaşi licăr în ochii-i care împrăştiau bunătate, parcă mereu aşteptând să-i ceri ceva.

Când boala nemiloasă l-a doborât la pat, slăbise mult şi parcă se micşorase, dar licărul acela nu-i dispăruse şi mi-a zis că-i este dor de-o saramură de peşte şi-o bere. I-am telefonat lui Pompilică Selea, mai-marele „Minervei” pe atunci, care a pregătit o masă împărătească. Sabi a mâncat cu poftă şi s-a simţit ca altădată. A fost ultima lui Minerva.

Mergeam zilnic la el să-i mai povestesc ce mai este prin urbea noastră.

Erau momente când se întrista şi-mi spunea: Dacă aş fi fost şi eu acolo… Ultima oară când am fost la el, cu vocea stinsă a râs şi mi-a şoptit: Tu o să mă-njuri… hainele mele nu ţi se potrivesc… A doua zi, nu mai era. Plecase la ai lui, la Artemiza, Gioni şi Silvică, fratele lui, şi la Cleo, plecase să le spună lui Nelu Oblemenco, Pâcă Dumitrescu şi Lucică Strâmbeanu ce s-a mai întâmplat pe-aici.

Sebastian Domozină – Sabi al nostru, a fost, este!, o parte a acestui oraş, a acestor meleaguri, şi se cuvine să nu-l uităm, pentru că nu putem să uităm un om ca el şi sunt sigur că, acolo sus unde este, chiar dacă zâmbetul îi este trist, zâmbeşte totuşi şi ne este alături, ştiind că-n sufletele noastre este, cum ar fi spus-o el la microfon, cu vocea-i inconfundabilă: GOOOOL! (Gabriel BRATU, decembrie 2011)

*                        *

SEBASTIAN DOMOZINĂ – NOTE DE CĂLĂTORIE (APRILIE 1995)

RELATĂRI LA R.O.C. (Radio „Oltenia” Craiova) –

Intrând în California, unde schimbăm din nou ora – 10 ceasuri diferenţă faţă de România. Începe să dispară pământul arid al Texasului, Arizonei şi Nevadei. Munţii sunt îmbrăcaţi cu brazi, iar terenurile fertile oferă o imagine a rodniciei şi belşugului: totul verde, iarba frumoasă, iar pomii au înflorit. Este tabloul lunii aprilie întâlnit în România. Şoselele se lărgesc la şase benzi, iar, din două-n două mile, panouri avertizoare te pun în gardă că există locuri speciale pentru depozitarea gunoiului. Aruncarea la întâmplare a acestuia se sancţionează cu amenzi între 500 şi 1 000 de dolari.

Rulăm pe autostrăzile Californiei sub o ploaie torenţială care ne determină să traversăm oraşul Sacramento, capitala statului, fără să ne mai oprim. Unul dintre drumurile suspendate se îndreaptă spre Nappa, o zonă cu case înălţate pe ţărmul Oceanului Pacific, intrarea râului Sacramento, de la care şi-a împrumutat numele capitala Californiei, în Golful San Francisco, nume de asemenea luat de o impresionantă metropolă ce poate fi considerată unică în lume.

Traversăm peste unul dintre podurile arcuite între malurile lovite de ape şi coborâm spre Oakland. Notăm numele celebrei închisori – Alcatraz – aflată pe o insulă în apele Pacificului, care a fost desfiinţată în 1964 şi transformată în muzeu.

Suntem în San Fracisco, un oraş superb, aşezat în terase, cu vile şi case viu colorate. Timp de patru zile vizităm, cât se poate, de dimineaţa până seara, parcurgând străzi şi cartiere, observând că aici şi-au găsit locul foarte mulţi asiatici, mai ales chinezi şi japonezi, europeni, africani şi alte rase.

Ne impresionează oraşul cu construcţiile sale, ţărmul Pacificului plin de turişti, magazine, locuri de distracţie, porturi şi vapoare de agrement, restaurante şi hoteluri de toate felurile. Întâlnim şi un grup de turişti germani, printre ei aflându-se şi un român de la Sibiu, stabilit la Hamburg de nouă ani. Schimbăm impresii, fiind bucuroşi că şi românii pot ajunge azi prin aceste îndepărtate ţinuturi ale planetei.

Două zile ni le-am petrecut la Universitatea din Stanford, unde am avut prilejul să realizăm un interviu cu studenta Diana Jelescu, după mamă olteancă din Calafat. Tânără româncă are marea şansă şi meritul de a învăţa, alături de 15.000 de studenţi din toată lumea, la una dintre cele mai renumite universităţi din America şi chiar de pe mapamond. Interviul îl vom difuza la sosirea noastră în ţară.

Până atunci, din San Francisco – California – Statele Unite ale Americii, un gând bun pentru ascultătorii Postului de radio „Oltenia” Craiova! A transmis Sebastian Domozină.

*                      *       

Acomodaţi cu fusul orar al Texasului, diferenţa dintre Bucureşti şi Dallas fiind de opt ore, în timp ce aici este ora 12 noaptea, în România este 8 dimineaţa, am căutat să alergăm, contra cronometru, pentru a vedea cât mai multe. După muzeul Campbell din Fort Worth, încercăm să pătrundem în ranch-ul Southfork, locul unde s-au derulat atâtea şi atâtea episoade din serialul „Dallas”, gustate sau detestate de mulţi dintre dumneavostră. Casa – familiala casă unde se află tot timpul buna Miss Ellie, J.R.-ul şi Bobby, Sue Ellen sau Pamela, mulţi alţi eroi ai serialului – o vizităm împreună cu sute de oameni, foarte mulţi europeni. Fabuloasele saloane, dormitoare, terase văzute în film ni se par aici, la faţa locului, mici, intime, în care parcă ar fi trăit, în linişte, o familie fără probleme. Desigur că exterioarele corespund întrutotul, dar intrând înăuntru îţi dai seama că nu în majoritate secvenţele s-au filmat aici. Oricum, te fascinează fiecare clădire, piscina, grădina şi aleile din jur, ţarcurile şi grajdurile ranch-ului. Acum ferma de la Southfork a familiei Ewing, familie absolut imaginară care a existat numai în serial, constituie un loc de atracţie pentru mii şi zeci de mii de turişti din întreaga lume. Actualul proprietar al Southfork-ului a devenit un om bogat, transformând multe clădiri în care s-au petrecut dramele şi iubirile din serial în muzee, săli de proiecţie pentru filme şi diapozitive, magazine, restaurante.

Şi totuşi, pitorescul şi farmecul ranch-ului de la Southfork va încânta de acum, ani în şir, multe generaţii ce vor vizita Dallasul.

După acest moment deosebit al şederii noastre în marele oraş texan, ni se oferă o altă surpriză: o seară în tradiţionala şi legendara casă a lui Billy sau, cum cum îi spun americanii, la „Billy Bats”. Aici este un club de dans în care muzica în stil country şi dansul specific vestului american sunt etalate în toată splendoarea lor. Urmăreşti ore-n şir dansul ritmat, ordonat, sobru, al perechilor de tineri, vârstnici şi bătrâni care se întrec în măiestrie. Este un spectacol frumos care place, admirând tandreţea, sensibilitatea şi respectul pentru obiceiurile texane. De fapt, dansul specific locurilor este numai la-ndemâna celor ce-l ştiu bine. Anumiţi tineri, care ştiu jocul, se prind în ring pentru a da viaţă ritmului, amintindu-ne că şi la noi acasă, în unele zone, se mai păstrează rustemul, alunelul şi brâuleţul, sau alte dansuri specifice românilor care fără jenă pot fi introduse în căutatele discoteci. Aici în Texas, tinerilor nu le este ruşine de tradiţionalele lor dansuri, păstrându-le şi transmiţându-le din generaţie în generaţie.

Vom părăsi Dallasul pentru două-trei săptămâni, urmând un itinerariu ce va străbate statele Texas, New Mexico, Arizona, Nevada şi California.

Până atunci, din Dallas – Texas – Statele Unite ale Americii, un gând bun tuturor ascultătorilor Postului de radio „Oltenia” Craiova le transmite Sebastian Domozină!

*                      *

Revenind cu această relatare din Dallas am să încerc, cu permisiunea dumneavoastră, dragi ascultători, să vă reţin atenţia cu unele informaţii culese de-a lungul a mai bine de două săptămâni de când ne aflăm aici.

Se spune că în Statele Unite ale Americii trăiesc, în prezent, aproximativ un milion de români. Cele mai multe comunităţi se găsesc la New-York, Chicago, Los Angeles, Detroit, Cleveland. Aşa cum aminteam într-o corespondenţă anterioară, în Dallas sunt şase până la şapte sute de români, iar pe cuprinsul statului Texas se crede că s-au stabilit aproximativ două mii.

Găsirea unui job, adică a unui serviciu, a unui loc de muncă, nu este un lucru simplu, el obţinându-se destul de greu şi păstrându-se şi mai greu. Acest aspect ni l-au relatat românii cu care am avut ocazia să ne întâlnim. Ni se subliniază seriozitatea de care trebuie să dai dovadă, calificarea solidă în profesia în care vrei să munceşti, pentru că, odată pierdută încrederea în faţa patronului, a companiei, este greu să mai răzbaţi.

Automobilul a devenit obiect indispensabil, existând posibilitatea să-l cumperi folosit – nu uzat! – cu două-trei mii de dolari, dar şi cu zece mii. Mărcile întâlnite frecvent în Texas sunt autohtone, adică Lincoln, Dodge, Chevrolet, Ford, precum şi cele japoneze, suedeze şi germane ca Nissan, Honda, Toyota, Mercedes, Volvo şi altele. Automobilul nu mai constituie, de multă vreme, un lux, ci o necesitate. Respectarea şi plătirea taxelor de orice natură se face cu mare rigurozitate, nefiind absolvită nicio persoană, indiferent pe ce scară a societăţii s-ar afla.

Poliţia texană, paşnică şi discretă la prima vedere, este categorică şi neiertătoare cu cei care încalcă legile statului. Am aflat că excesul de viteză este sancţionat prompt, cu amenzi destul de drastice, iar conducerea automobilului în stare de ebrietate devine o încălcare gravă, atrăgând condamnarea conducătorului auto prins în flagrant. Dar, dincolo de acest aspect, ni s-a spus că problemele mari ale poliţiei din Texas sunt cele întâmpinate noaptea în downtown-ul din Dallas, unde oamenii drogaţi şi cei fără niciun căpătâi, în majoritate de culoare, pun la grea încercare echipajele de ordine. De fapt, ţi se recomandă să nu îndrăzneşti, la aceste ore, să pătrunzi în anumite zone, nici măcar cu automobilul.

Aşa şi facem, preferând să vedem o lume frumoasă a Texasului, fără complicaţii şi coşmaruri, o lume permanentă despre care vom relata într-o corespondenţă viitoare.

Până atunci, un gând bun pentru ascultătorii Postului de radio „Oltenia” Craiova transmite, din Dallas – Texas – Statele Unite ale Americii, Sebastian Domozină.

*                       *                 

Drumul între statele New Mexico şi Arizona, brăzdat de aceleaşi binecuvântate autostrăzi, se derulează într-o configuraţie geologică de mare deschidere, cu arbori şi ierburi mici de statură ce se pierd la orizont, cu roci de culoare galbenă şi roşie având forme geometrice ciudate, cu o configuraţie a reliefului poate unică în lume.

Suntem şocaţi la descoperirea imensei rezervaţii de indieni, ochii bulbucându-se cât roata carului. Cei care trăiesc aici nu au viaţa chiar aşa de grozavă, casele sunt modeste, pe unele le poţi compara cu nişte cocioabe, dar din faţa lor nu lipsesc automobilele, microbuzele, camionetele de diferite tipuri şi mărci.

Oraşul din zonă se numeşte Gallup, iar panouri imense anunţă „Gallup Indian Plaza”. Nu peste mult timp, cale de 20 de mile, aproximativ 33 de kilometri, vom intra în statul Arizona. La graniţa acestuia întâlnim mici magazine cu diverse suveniruri indiene, kitschuri fără îndoială, obiecte tradiţionale ale localnicilor, produse alimentare şi ţigări, multe desene şi statuete cu animale şi indieni.

Facem un scurt popas la Flagstaff, primul oraş mare întâlnit de la intrarea în Arizona, şi vizităm unul dintre cele cinci-şase hoteluri existente, în Statele Unite ale Americii, ale liniei „Lit Americain”. Aici vin cei înstăriţi, care se cazează la sfârşit de săptămână, în weekend, amatori de schi pe pârtiile munţilor din apropiere. Un hotel confortabil,cu un lux de mare rafinament. Dar gândul nostru se îndreaptă spre Grand Canyon.

Trecem prin localitatea William şi ne continuăm drumul spre această minune a lumii. Este într-adevăr, o fantastică creaţie dumnezeiească. Nu ne vine să credem, alături de miile de turişti de pretutindeni, ce vedem în faţa ochilor. Aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi nu mai contenesc cu surprinderea acestor imagini unice. Un uluitor tablou, un spectacol fascinant al formelor diverse, sculptate de natură în stâncă. Te iau ameţelile şi te cuprinde extazul ! Oricâtă fantezie ai avea, nu poţi descrie miraculoasa frumuseţe a Marilor Canioane !

Auzim vorbindu-se româneşte pe un platou de acces al vizitatorilor. Doi bătrânei, un domn şi o doamnă, stabiliţi de 40 de ani în Canada, se prezintă. Ce mică este lumea! Doamna, ceva mai vorbăreaţă, afirmă cu dor şi convingere: „Şi noi avem acasă în România… o ţară frumoasă…”.

 

Împarte cu prietenii tăi
%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
Gândul zilei

Închide