Strigoiul – povestire fantastică

Strigoiul

Motto: „Denn die Toten reiten schnell”

(„Căci morţii iute aleargă „, Burger, „Lenore”)

    1. Chiar și acum, când trecerea timpului m-a transformat într-un bărbat în toată puterea cuvântului, trecut de patruzeci de ani, nu îmi poate ieşi din minte ciudata întâmplare petrecută în trecuta-mi copilărie undeva, pe la ţară. Acel eveniment care mi-a marcat copilăria s-a petrecut într-un sătuc anost și total lipsit de perspective, omis pe nedrept din cărțile de istorie după memorabila șarjă din nouăsuteșaișpe, ocazie cu care se prăpădiseră aproape toți bărbații așezării. Era locul unde bunicii mei, părinții mamei, îşi duceau traiul liniștit, între seceriş, Crăciun şi Paşte.

Datorită unor neînţelegeri pe care mama le avusese în acele vremuri cu tata, mai precis cu modul acestuia de a-și organiza și prioritiza viața, aşa cum aveam să aflu mai târziu, am fost nevoit să o urmez la țară și să-mi petrec o copilărie de neuitat printre gâjâitul gâştelor, cotcodăcitul găinilor şi lătrăturile lui Guba, un câine costeliv despre care nimeni nu își mai amintea prin ce împrejurare ajunsese să se pripășească prin curtea noastră.

Satul în care crescusem se numea Robăneşti și nu era neapărat mare. Era un sat construit după cum cunoaștem că se construiesc toate satele de pe la noi: o mulţime de case îngrămădite unele într-altele, așezate de-a lungul şoselei principale, de altfel singura asfaltată, drum care venea dinspre Pieleşti şi mergea mai departe, spre Popânzăleşti, Beneşti şi Viișoara. Aşezat în valea formată dintre două dealuri molcome printre care trece leneşul pârâu Teslui, Robăneștiul constituia o atracţie de nerefuzat îndeosebi toamna, în vremea în care se culegeau viile. În acea perioadă apăreau, în maşinile personale, o grămadă de foşti fii ori fiice ale satului, atrași de culorile pastelate ale pomilor încărcați de roade ori de bogăția recoltelor de legume, în special de gogoșari, care aduseseră localității o faimă de necontestat.

Aceștia zăboveau o vreme, dar niciodată mai mult două zile, perioadă în care ulițele satului se animau, umplându-se de larma copiilor ce descopereau pentru prima dată joaca printre frumusețile naturii, asta în timp ce adulții abia își găseau timp să se bucure de revederea cu vechii amici ai copilăriei lor. După cele câteva zile petrecute departe de confortul urban își făceau sarsanalele și își umpleau portbagajele ba cu niște sticle pline ochi cu must proaspăt, ba cu roadele pământului îndesate prin tot felul de plase și ștergare, petrecuţi cu privirea de bătrânii lor părinţi până când colbul stârnit de Dacia cumpărată în urmă cu doi ani pe ceareul de la cooperativă se reaşeza liniştit pe astfalt.

Mai exista, tot atunci, pentru cei rămaşi în urmă, cârciuma lui Drăguceanu, nea Nelu, cum eram eu povăţuit să îi spun, că doar era vecinul nostru şi nu se putea să nu îi zic „săru’ mâna, nea Nelule!” de fiecare dată când treceam pe lângă dânsul. Şi de asemenea, mai existau şi o mulţime de alte lucruri frumoase pe care nu le pot descrie acum întrucât m-ar îndepărta prea mult de la cele ce doresc să vă povestesc în rândurile ce urmează.

Sătenii erau oameni foarte credincioşi, din câte îmi aduc eu aminte, mai ales că bunicul meu, țârcomnic la biserica din sat, se întorcea la fiecare slujbă de duminică ori de la vreo înmormântare ori pomană încărcat cu partea lui din bunătățile pe care oamenii le dăruiau oamenilor bisericii. Îl aşteptam de fiecare dată, cu o nerăbdare crescândă, să intre în curte, să îmi ciufulească părul și să-mi zică „oare ce pozne ai mai făcut azi, măi pezevenghiule?„, pentru ca după ce își deșerta desaga, mamaie să mă ospăteze din pulpele de pui, delicioase, dar şi din colivă, din care ar fi urmat să capăt câteva lingurițe dulci numai dacă fusesem cuminte pe parcursul zilei.

Pentru coliva cu care se întorcea bunicul de la pomeni eram în stare să mă port ireproșabil o zi întreagă, fără să mai alerg prin ogradă după găini ori după raţe, până acestea nu mai puteau ține pe picioare de oboseală. Ori fără să vărs puţină ţuică, din aceea pe care mamaie o păstra la capătul patului pentru a-şi frecţiona membrele amorţite şi din care bunicul meu mai obişnuia să ia o duşcă pe ascuns, turnând puțin și în strachina câinelui. Acesta o lipăia pofticios pentru ca apoi să umble ameţit toată ziua prin curte, cu chef de joacă, lăsându-se ciugulit de găini şi lătrând incoerent, fără nici o noimă, până când, obosit de activitate, cădea lat prin vreun ascunziș al curții şi adormea pe loc.

Răsplata pentru că nu făceam nici unul din aceste lucruri urma să fie o farfurie pe care mamaie îmi punea câteva lingurițe cu desertul meu preferat, coliva. Numai că în acea zi de Răpciune, când “cad copii pe tăciune„, după cum obişnuia să spună mamaie completând cu o poezioară despre care afirma că o știe de la buna ei, tataie nu veni acasă prea curând. Iar atunci când a venit nu era nici singur și nici nu a sosit pe picioarele lui, ci a fost adus pe brațe de alţi oameni din sat. Bunicul avea ochii închişi, faţa schimonosită, şi după felul cum se agita mamaie şi cu mama pe lângă el mi-am dat seama că nu mai era un joc de-al lui, ca atunci când se juca de-a trânta cu mine şi se prefăcea mort, prăbuşindu-se inert pe spate. Chemat în graba mare, doctorul se recunoscu în scurt timp depăşit de situaţie: „Cum s-a întâmplat?„, îi întrebă el atunci pe cei din jur. „Iaca din senin i-a venit aşa, ca o sfârşeală„, îi răspunse nea Giuruc, unul din cei care îl aduseseră acasă pe braţe.”S-a prăbuşit dintr-o dată la pământ fără să ne aşteptăm, că în tot timpul slujbei fusese bine, cântase, ținuse ritmul la rugăciune … noi am crezut că a leşinat„, mai completă el. „A murit, îi răspunse doctorul. A făcut stop cardiac şi a murit pe loc, fără durere„.

Când au auzit acestea, mama şi mamaie s-au pus pe un plâns aşa cum nu le auzisem până atunci. Era mai degrabă un urlet, amestecat cu tânguiri, fraze întretăiate şi spuse neclar, parcă în fugă.

A fost pentru prima dată când am auzit pe cineva bocind.

2. Înmormântarea a avut loc la câteva zile după decesul bunicului, pentru că pregătirile au durat foarte mult Nu mai văzusem niciodată aşa de multe rude adunate la un loc. Unchi, mătuşi, şi verişori pe care nu îi văzusem până atunci niciodată veniseră din diverse colţuri ale ţării – din Galați, Ploieşti ori Bucureşti, oraşe care la acea dată nu ştiam că există, cu atât mai puțin pe unde se găsesc. Îmi închipuiam însă că se aflau foarte departe, pentru mine ele reprezentau capătul lumii, aşa cum America era deja un fel de altă planetă.

Mama chiar a spus atunci că doar pe la nunţi şi pe la înmormântări ce se mai pot aduna cu toţii, să se mai vadă unii cu alţii şi să îşi mai povestească de-ale lor. S-a mâncat apoi la pomană şi s-a băut, în memoria decedatului. Ba chiar unii dintre ei s-au încins mai apoi, s-au mai certat ori s-au mai tachinat, au fost nişte lucruri la care eu am asistat cu gura căscată de uimire şi curiozitate întrucât că nu mai participasem niciodată parte la un astfel de eveniment. Apoi, târziu, pe seară, totul s-a terminat, iar rudele noastre, unchi, mătuşi, verişori ori ce grad de rudenie or mai fi fost cu bunicul, s-au împrăştiat care pe la casele ori rosturile lor, uitând ceea ce fusese și având grijă la ce va fi.

Pentru mine totul devenise confuz şi în acea seară am început să mă smiorcăi, întrucât începusem să pricep că dispariția bunicului avea să mă afecteze direct, în sensul că nu voi mai primi de la nimeni, în fiecare duminică, o farfurioară cu colivă, așa cum mă obișnuise el. Iar sub această impresie puternică m-am vârât sub plapumă, căutând să mă strâng cât mai mult pentru a-mi înăbuşi durerea. Şi atunci mi s-a părut că îl aud pe bunicul mergând pe afară, îi recunoşteam paşii grei, târşâiţi, „mai ridică și tu picioarele alea, măi moșnege, că parcă vrei să ari pământul„, îi făcea mamaie observație din când în când. Bunicul nu se supăra, ci doar răspundea invariabil, de fiecare dată, rânjind pe sub mustăți „ia fă bine să taci, femeie, ăstea-s treburi bărbăteşti„. Atunci mamaie, repezită într-un mod atât de dur, îi mai replica „o să ajungi șă mergi desculţ, să râdă tot Robăneștiul de tine„, şi îi întorcea îmbufnată spatele intrând în bucătărie.

În acea noapte însă am recunoscut în vis paşii bunicului. Mi s-a părut că l-am auzit cum a dat ocol casei ori cum se plimba prin curte, și m-am mirat foarte că nici măcar pe Guba nu l-am auzit lătrând. Apoi, se făcea că în visul meu îi aud glasul cum îmi cânta, ca de fiecare dată când mă îmbăia: „Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi, şi-ţi voi bate dobele şi-ţi voi prinde fetele„, iar apoi vocea acestuia a tăcut ca să-mi apară o senzație de greutate care părea că mă apasă pe piept. Repet, poate că visam şi poate că îl visasem, însă mi s-a părut că îl aud pe bunicul cum se căznea cu o greutate mare, cum încerca să o ridice și cum mă implora să-l ajut. Îl auzeam gâfâind și parcă îl vedeam luptându-se cu o greutate mult prea mare pentru el care îl apăsa și căreia nu îi mai putea face față.

3. A doua zi de dimineaţă mama, mamaie şi unchiul Fănel, rămas şi el peste noapte în casa prăintească, erau extrem de îngândurați. Păreau a fi preocupaţi de ceva anume, iar când ochii ce ce li se roteau jur-împrejur, vioi, ageri, mi-am dat seama că oamenii erau foarte speriaţi. I-am auzit de câteva ori pronunţând cuvântul „cimitir„, dar și întrebându-se „cu copilul ce o să facem?„.

Răspunsul bunicii a fost ferm, hotărând că o persoană anume, mai exact mama, ar trebui să rămână acasă cu mine, întrucât ea pleacă imediat prin sat după oameni, după doctor și după popă. Iar a doua zi de dimineaţă, la prima oră, eu și mama trebuie să fim pregătiți ca să prindem cursa de șapte şi să mergem departe, la oraş.

Ei bine am aflat mult mai târziu că mamaie, împreună cu unchiul Fănel, cu popa, cu doctorul dar şi cu alţi oameni din sat au mers la cimitir. Acolo l-au dezgropat pe bunicul, desfăcându-i sicriul. Înăuntru, mortul avea poziţia schimbată faţă de cum fusese îngropat, adică l-au găsit acum aşezat într-o dungă, vânăt la faţă, cu gura larg deschisă și cu ochii deschiși mari, aproape ieşiţi din orbite.

Toţi s-au tras un pas îndărăt speriaţi. „E strigoi„, a îngăimat atunci cineva, şi imediat popa şi-a început să recite descântecele speciale pentru astfel de cazuri. Medicul însă, mai tare de înger, s-a apropiat și a cercetat atent cadavrul, apoi s-a ridicat şi a spus că, din câte își dă el seama, bunicul prezenta simptome clare de asfixiere.

    – Probabil, a explicat el mai departe, a fost numai în stare de moarte clinică, trezindu-se după ce a fost înmormântat. Poate chiar primul cui bătut în coșciug să îl fi trezit, iar până să realizeze ce i se întâmplă și să strige după ajutor, toată lumea era departe. Atunci a început să se răscucească, încercând să iasă, și tot așa s-a zbătut până când, rămânând fără aer, a murit asfixiat.

– Dar cum se face că l-am auzit azi-noapte, că i-am auzit paşii prin curte ori pe prispă?” l-a întrebat atunci bunică-mea.

– N-aş putea fi sigur, răspunse doctorul, dar știu că oamenii, în situaţii limită, devin emiţători telepatici. Iar cei la care se gândeşte el, cei apropiaţi lui, îi receptează fără voia lor toate senzaţiile prin care trece. Asta e tot ce v-aş putea furniza ca explicaţie ştiinţifică.

– Şi paşii? a insistat mamaie. I-am auzit pașii pe prispă.

– Nimic real, poate să fi fost doar niște simple păreri, a sunat răspunsul. Când eşti într-o stare emoţională deosebită, auzi zgomote de la sute de metri, mai ales dacă este linişte profundă, cum este noaptea la noi în sat.

Mamaie nu s-a lăsat însă convinsă de explicaţiile doctorului şi a ţinut cu tot dinadinsul ca tradiția locurilor să se respecte. Mai exact, obiceiurile folclorice ale acestor pământuri cereau ca strigoilor să li se aplice un tratament simplu și sigur: înfigerea unui piron de lemn în inimă, şi apoi cadavrul să fie înmormântat la loc. Ceea ce au şi făcut, iar sângele proaspăt, deşi negru şi oleacă vâscos, i-a țâșnit mortului prin nas şi pe gură, împroşcându-i pe cei mai apropiaţi.

În acea noapte nu am mai auzit nici un fel de pas pe prispă ori prin ogradă. Am adormit ascultând vântul care bătea destul de puternic şi care, de altfel, a şi trântit vreo unealtă uitată de bunica pe prispa casei noastre, ori vreun ghiveci cu mușcate.

4. Nici nu se luminase de ziuă când mama a intrat la mine în cameră, m-a trezit şi a început să mă îmbrace, întrucât eu, cu ochii cârpiţi de somn, nu eram în stare să mă închid la nici un nasture. Am îmbucat ceva destul de frugal și la mare repezeală, „haidereți, grăbiţi-vă odată, să prindeţi cursa„, ne tot îndemna de la spate mamaie.

Până la urmă am reuşit să isprăvim bucatele ce fuseseră puse pe masă şi am ieşit pe prispă unde eu, mai mult târându-mi picioarele, mă împiedic de ceva şi cad. Mama şi mamaie se reped, îngrijorate, să mă ajute. Mă ridic şi, deşi nu mai ţin minte, eram mult prea mic ca să-mi amintesc toate amănuntele, mi s-a părut că amândouă au albit atunci când am ridicat de jos un piron de lemn, mânjit cu sânge negru şi vâscos, de care mă împiedicasem…

Dan Ninoiu