DE ACTUALITATE

Testamentul Mariei Tănase. «Pe cap să-mi pună pichetul de colțar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți»

Maria Tănase, supranumită de către istoricul Nicolae Iorga „pasărea măiastră” a muzicii populare româneşti, este una dintre personalităţile care au dus peste hotare cultura românească, ba mai mult, chiar peste ocean. Moartea ei a venit mult prea devreme, la numai 50 de ani şi a îndurerat milioane de oameni care o iubeau.

În primăvara anului 1963 se află în turneu cu Taraful Gorjului, în zona Hunedoarei, când vocea începea să lase, lucru din ce în ce mai vizibil pentru public. Gurile rele spuneau că ar veni la concerte beată.

Maria Tănase însă suferea de cancer la plămâni în ultimul stadiu. A stat pe scenă până când boala a răpus-o şi a fost dusă de urgenţă la spitalul Fundeni din Bucureşti. Acolo, înainte de a muri, pe 22 iunie 1963, şi-a scris testamentul:

„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemantei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă.

Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l daruiască spre caldă și duioasă amintire.

Nepoților mei celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum și pe soțul Stefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei”.

„Nu vreau mascaradă”

„Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie.

Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găsește la spital și care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colțar alb iar în picioare ciorapi albi scurți.

Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepția oficialităților și în orice caz înmormântarea să fie anunțata cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă.

Să nu mi se facă parastas decât la șase săptămâni. Să-mi care apa cu cofă și să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de șase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tata și mamă.

Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.

Dacă se va putea și nu va fi greu aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist.

Le doresc viață lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unor le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viață îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună”!

sursa: www.historia.ro

Împarte cu prietenii tăi

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
Ca-n povești, în primul week-end al lunii mai, la Teatrul Colibri

Închide