Clara Haskil – un destin al extremelor
Publicat de Cosmin Meca, 9 noiembrie 2015, 12:46 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 20:05
Dacă succesul înseamnă pe lângă talent, muncă asiduă, în muzică fiind necesar un procent de 30% talent, cum considera George Enescu şi 70 % muncă, un plus de sclipire de geniu îi conferă valenţe durabile în interval. Deşi a fost apreciată de cele mai ilustre personalităţi ale epocii sale, pianista Clara Haskil a cunoscut succesul după vârsta de 50 de ani, însă recunoaşterea talentului ei a rămas o certitudine, demnă de paginile celor mai importante enciclopedii.
Născută la Bucureşti în 7 ianuarie 1895, Clara Haskil provine dintr-o familie de evrei. Primii paşi în muzică îi face sub îndrumarea mamei, iar la 5 ani cântă în faţa Reginei Elisabeta a României, care-i pune la dispoziţie o bursă de studii. La doar 6 ani, urmează cursurile Conservatorului din Bucureşti, apoi la 7 ani face progrese cu profesorul Richard Robert la Academia de Muzică din Viena, astfel încât, la 10 ani susţine primul ei concert public, fără partituri.
În 1905 devine eleva lui Alfred Cortot la Conservatorul din Paris, însă acesta, referindu-se la maniera de interpretare a unui anumit pasaj, îi reproşează cu brutalitate că ar cânta “ca o femeie de serviciu”. Din acest moment până la succesul târziu, recunoscut abia în anii deplinei maturităţi artistice, Clara Haskil şi-a urmat destinul pas cu pas, în şlefuirea talentului decisivă fiind întâlnirea cu maestrul Joseph Morpain.
“Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă – spunea ea – este pentru că urmăresc fără odihnă un vis”.
[jwplayer mediaid=”178532″]
