Pe aripile vântului

Publicat de Cosmin Meca, 6 noiembrie 2016, 08:09

De-a lungul carierei – începută ca o steluță atrăgătoare și încheiată de o actriță autentică -, a fost Scarlett O’Hara, Blanche Dubois, regina Cleopatra, dar și Anna Karenina, hoață de buzunare, dar și spioană, nobila favorită a reginei Angliei, dar și ființa rătăcită ce-și oferea favorurile oricui. Vivien a fost o femeie adevărată, care a știut că dăruind neîncetat iubire, o poți primi însutit înapoi. Și după aproape o jumătate de secol de la dispariția sa, Vivien Leigh (5 noiembrie 1913 – 7 iulie 1967) continuă să adreseze publicului declarația ei de iubire.

Toate datele ei naturale o conduceau spre ecran. Ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat îi sporea puterea de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Născută, în Darjeeling, India, la 5 noiembrie 1913, Vivien Mary Hartley a primit har și frumusețe. Exotismul acelui ținut și-a lăsat, probabil, amprenta și în datele fizice ale uneia dintre cele mai celebre actrițe ale lumii.

În anul 1938, într-un moment în care, la Hollywood, toate divele se luptau cu îndârjire pentru rolul Scarlett O’Hara, cel mai râvnit din istoria cinematografiei, Vivien Leigh, pe care o despărțeau de America nu numai Oceanul Atlantic, dar și stilul de joc, cultura, educația, mentalitatea și temperamentul, avea să semneze contractul cu producătorul David O’Selznick imediat după sosirea ei în Statele Unite. Fără a avea renumele lui Katherine Hepburn sau Bette Davis, chiar dacă nu avea bustul generos al Lanei Turner sau nu poseda misterul fatal al lui Joan Crawford, intră în cursa pentru acel rol.

La urma urmei, după criteriile americane, Vivien era, la ora aceea, doar o starletă. Fără discuție, era frumoasă, dar nimeni nu auzise, încă, de ea la Hollywood. Așa că, numai o șansă –  ivită o dată la un mileniu – a prilejuit întâlnirea dintre Selznick și Leigh. Astfel, enigmatica englezoaică a cucerit, spre uluirea americanilor, un rol ce devenise o problemă de “interes național”. Gone with the Wind reprezintă un salt spectaculos în cariera lui Vivien Leigh, ce îi va schimba statutul: actrița devenind star internațional.

Cu multă dezinvoltură, ea întruchipează un personaj voluntar și convingător, cu un temperamnet autentic și o frumusețe ce amuțește de încântare Hollywoodul. Scarlett devine un mit, iar Vivien este o divă, o adevărată stea. Oscarul de interpretare feminină nu întârzie să ajungă în mâinile ei, alăturându-se celorlalte zece asemenea premii cu care-a fost recompensat filmul. La 26 de ani, devenită o celebritate a merelui ecran, Vivien Leigh nu se mulțumește să obțină doar premiul Oscar și să capteze lumina reflectoarelor, ci caută să ajungă o stea de primă mărime.

Cu înțelepciune și detașare, Vivien descoperă, în timp, pericolul compromisurilor și încearcă să se îndrepte spre roluri substanțiale. În 1941, joacă – alături de Laurence Olivier – în Caesar and Cleopatra (Regia: Gabriel Pascal), mult mai vivace, oferind o variantă mai grațioasă și mai feminină decât cea pe care-o va face Elizabeth Taylor, în producția-kitsch (din 1963), sub îndrumarea lui Joseph L. Mankiewick. Vivien Leigh nu poate salva, însă, un film greoi și tributar textului, al cărui regizor se concentrase cu precădere asupra scenografiei. Mai grav, în 1948, actrița acceptă rolul principal din Anna Karenina, personajul aureolat de veridicitatea operei create de contele Tolstoi și de interpretarea genială a Gretei Garbo (în 1935). Regizorul Julien Duvivier expediază subtilitățile sufletului rus, iar Vivien își concepe personajul ca pe o victimă, exact acolo unde Garbo o învestise pe Anna cu energie. Filmul va fi un eșec.

Conștientă de pericolul unei sinucideri profesionale, Vivien Leigh își revizuiește opțiunile interpretative, mai ales că este foarte solicitată de partiturile din teatru.

În 1951, ea acceptă rolul pe care i-l oferă Elia Kazan în A Streetcar Named Desire,ecranizare a piesei lui Tennessee Williams. Filmul îi oferă posibilitatea întâlnirii cu Blanche Dubois, rolul vieții ei. După o maturizare artistică, actrița descifrează și redimensionează cu deplină înțelegere curajul și suferința personajului, pudorile și obsesiile din care dramaturgul o construise pe Blanche. Pentru rolul acestei eroine – întruchipare a vulnerabilității și a deznădejdii, a mândriei și a grației regăsite pentru o clipă –,  Vivien Leigh este răsplătită cu Oscarul pentru interpretare feminină și Cupa Volpi, la festivalul de la Veneția.

Cu toate că rolurile următoare, din The Deep Blue Sea, The Roman Spring of Mrs. Stone și Ship of Fools vor plasa această stea luminoasă într-o zonă a crepusculului și a debusolării, personajele sale nu vor fi lipsite de o grație maiestuoasă, ce însoțește indiferența mecanică, autodistructivă a unei actrițe, parcă, obosite.

În iulie 1967, în urma agravării tuberculozei de care suferea, la vârsta de numai 54 de ani, Vivien Leigh iese din scenă. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Numai că revanșa ei există: dincolo de timp, Vivien Leigh își fascinează spectatorii, care îi redesoperă strălucirea nealterată și strania dăruire cu care își asculta glasul interior al forței sale artistice.

sursa webcultura.ro