Seppuku, ritualul cumplit prin care samuraii își curmau propria viață
Publicat de Cosmin Meca, 2 septembrie 2021, 09:08
Seppuku, („autoeviscerare” în japoneză), cunoscută și sub denumirea de hara-kiri sau harakiri, este o metodă onorabilă de sinucidere practicată de samuraii din Japonia feudală. Termenul „hara-kiri” înseamnă „spintecarea pântecelui”. Deși este bine-cunoscută de comunitatea internațională, denumirea este rareori folosită de japonezi, aceștia preferând denumirea „seppuku”.
Metoda corectă de a desfășura actul, dezvoltată de-a lungul mai multor secole, era de a înfige o sabie scurtă în partea stângă a abdomenului, apoi de a tăia de-a lungul abdomenului până în partea dreaptă, iar în cele din urmă de a întoarce sabia înspre sus.
Totodată, practica mai necesita ca persoană care desfășura actul să se înjunghie din nou sub osul pieptului și să apese în jos de-a lungul primei tăieturi, iar apoi să-și străpungă propriul gât.
Fiind o metodă extrem de dureroasă și lentă de sinucidere, codul războinicilor (Bushidō) considera că este un mod eficient de a demonstra curajul, autocontrolul și sinceritatea samurailor. Femeile samurai desfășurau un altfel de ritual de sinucidere, numit jigai. Însă, în loc să-și taie abdomenul, femeile își tăiau gâtul cu o sabie scurtă sau un pumnal.
Cum se practică seppuku și câte tipuri există?
Există două forme ale ritualului seppuku: voluntar și obligatoriu. Seppuku efectuat în mod voluntar a evoluat în timpul războaielor din secolul XII ca metodă de sinucidere folosită frecvent de războinicii care, învinși pe câmpul de luptă, alegeau să evite rușinea de a ajunge în mâinile inamicului.
Ocazional, un samurai putea desfășura seppuku pentru a demonstra loialitate pentru stăpânul său prin urmarea sa în lumea de apoi, pentru a protesta față de politicile superiorului sau a guvernului, ori pentru ispășirea eșecului în luptă.
Au existat numeroase cazuri de seppuku voluntar în societatea japoneză modernă. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a implicat un număr de ofițeri militari și civili care au comis actul în 1945 în timp ce Japonia se confrunta cu înfrângerea de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Un alt caz cunoscut a avut loc în 1970, atunci când romancierul Mishima Yukio și-a spintecat pântecele în semn de protest față de ceea ce el considera o pierdere a valorilor tradiționale ale țării sale.
Seppuku obligatoriu se referă la metoda de pedeapsă capitală pentru samurai prin care aceștia erau scutiți de rușinea de a fi decapitați de călău de rând. Practica a fost predominantă din secolul XV până în 1873, atunci când a fost abolită. A fost pus un accent deosebit asupra efectuării corecte a ceremoniei.
Cel mai celebru caz de seppuku obligatoriu din istoria japoneză
Ritualul era de obicei desfășurat în prezența unui martor (kenshi) trimis de autoritatea care emitea ordinul pentru pedeapsa cu moartea. De obicei, prizonierul era așezat pe două covoare tatami, iar în spatele său se afla un al doilea martor (kaishakunin), de obicei o rudă sau un prieten, cu sabia pregătită.
O sabie scurtă se afla pe o masă în fața prizonierului. Imediat după ce se înjunghia, cel de-al doilea martor îl decapita, scrie Britannica.
Probabil cel mai bine cunoscut caz de seppuku obligatoriu are legătură cu povestea celor 47 de samurai. Cazul datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Incidentul, celebru în istoria japoneză, spune cum 47 de samurai rămași fără stăpân (rōnin) în urma asasinării cumplite a stăpânului lor (daimyo), Asano Naganori, l-au răzbunat prin asasinarea lui Kira Yoshinaka, pe care îl considerau responsabil pentru uciderea lui Asano.
După aceea, toți samuraii care au participat la asasinare au primit ordin de la shogun de a se sinucide prin seppuku. Povestea a devenit mai apoi inspirație pentru numeroase filme, piese de teatru și romane.
sursa: descopera.ro
