179 de ani de la moartea lui Aleksandr Puşkin

Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie 1799, d. 10 februarie 1837) a fost un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatrul, idila şi satira şi influenţând major scriitorii ruşi care i-au urmat.

„Fără îndoială, Puşkin este acela care a creat limba noastră poetică, limba noastră literară, iar nouă şi urmaşilor noştri nu ne rămâne decât să mergem pe drumul trasat de geniul lui” — Ivan Turgheniev

Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Puşkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viţă veche. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovici Puşkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836), avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) şi a soţiei lui, Maria Alexeievna Puşkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puşkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo (azi oraşul Puşkin), unde va studia până în 1817, când se stabileşte la Sankt Petersburg şi devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, “Ruslan şi Ludmila”. Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi a scrierilor lui antidespotice (manuscrisul “Odă a Libertăţii”). Ca urmare, în acelaşi an, pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău, unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: “Prizonierul din Caucaz” şi “Fântâna din Bahcisarai”.

În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi, reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru a/I înmâna acestuia o petiţie cu privire la eliberarea lui, pe care o şi obţine. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri “Evgheni Oneghin”, care va aduce triumful realismului în literatura rusă. În revolta din decembrie 1825, la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare, Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama “Boris Godunov”, pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu. În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de către ţar, care, pentru a-l umili, îi oferă cel mai neînsemnat titlu de la curte.

În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma acestui duel, amândoi bărbaţii sunt răniţi, însă doar Puşkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.

„Sunt copleşit de versurile lui Puşkin, izvor de apă vie” — Mihai Eminescu

Alexandr Puşkin – “Trec norii tot mai rar…”

Trec norii tot mai rar în lungul lor alai;
O scump luceafăr trist, ce seara îmi răsai,
tu-nvălui în argint şi şesurile toate,
Şi golful aţipit, şi stâncile-nnoptate;
Sub licărul tău slab, o tainic corp ceresc,
Din gânduri uneori mi-e drag să mă trezesc.
Eu ştiu c-ai răsărit în zările albastre
Deasupra celei ţări dragi inimilor noastre,
Unde frumoşii plopi se-nalţă maiestuoşi,
Unde foşnesc în somn şi mirţi şi chiparoşi
Şi unde-n dulce zvon bat valurile-n mare;
Acolo-n munţi, cândva, cuprins de-ngândurare,
Privind spre litoral umblam cu lenea mea,
Când noaptea pe colibe încet se aşternea
Şi-o tânără fecioară ce te căta în lume
Prietenilor ei şoptitu-te-a pe nume.

Sursa: ro.wikipedia.org