28 iulie – Ziua Naţională a Ambulanţei

Prima ambulanţă, o trăsură cu cai, a circulat pe străzile Bucureştiului în 28 iulie 1906, cu un echipaj format din sergenţi de oraş, medicii interni şi sanitari, instruiţi chiar de dr. Nicolae Minovici, cel care întemeiase în acelaşi an Societatea de Salvare.

Serviciul de Salvare a fost funcţionat sub deviza Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor şi a fost condus timp de 35 de ani de prof. dr. Nicolae Minovici care a întreţinut Societatea din veniturile proprii sau cu ajutorul contribuţiei unor oameni generoşi.

În anul 1884 la Viena s-a înfiinţat prima staţie de salvare, în urma catastrofei provocate de izbucnirea unui incendiu în clădirea Teatrului Ring din capitala monarhiei.

Ambulanţele vieneze erau trăsuri cu cai şi pe acest model a fost construită şi prima ambulanţă din Bucureşti care a circulat, probabil, din dată de 28 iulie 1906.

Echipajul era format din sergenţi de oraş instruiţi de dr. Nicolae Minovici care îi îndemna: Mergeţi cât mai repede, dar să nu omorâţi toţi caii.

Primul adăpost al hipo ambulanţelor a fost în grajdurile Prefecturii Poliţiei, iar al doilea la Cazarma „Guarzilor comunali”. Ca personal medico-sanitar lucrau medicii interni şi sanitarii şi întregul echipaj de salvare purta insignă şi sapcă, ambele preţuite la fel ca şi distincţiile. Serviciul nu funcţiona între orele 1 şi 6 dimineaţa.

În aprilie 1908 Societatea de Salvare a intervenit de 263 de ori, conform primelor statistici publicate de Societate, şi din august s-a instalat primul telefon propriu.

Patru ani mai târziu erau aduse de la Paris primele două ambulanţe auto. Director general al Serviciului Sanitar era fratele profesorului Nicolae Minovici, doctorul şi farmacistul Mina Minovici, autorul celui dintâi tratat complet de medicină legală din regiunea Balcanilor.

La 27 august 1916 România intra în război şi la până în luna noiembrie Salvarea a transportat, conform documentelor Societăţii de Salvare, din gări, spitale şi locuri ale bombardamentelor, 42.807de răniţi.

În 10 noiembrie o parte a salvării, formată din 30 de ambulanţe, din care 5 proprii şi 25 rechiziţionate, în drunte cu dr. Nicolae Minovici părăseşte Bucureştiul îndreptînd-se spre Iaşi. Câteva zile mai târziu capitala avea sa fie ocupată de trupele germane şi Guvernul, împreuna cu o parte a populaţiei civile şi armata se refugiază în Moldova.

Profesorul Minovici devine medicul şef al spitalului din Iaşi şi se confruntă, ca şi Serviciul de salvare, cu marea epidemie de tifos exantematic, organizând întreagă actvitate de combatere a ei. În Bucureşti rămân toate ambulanţele hipo, sub conducerea dr. Mina Minovici, care primise ordin să rămână în capitală, pe lângă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal şi în tot timpul războiului fraţii Minovici conduc ambulanţe.

La încheiera războiului, s-au totalizat, în Bucureşti şi Iaşi, 148.798 de intervenţii ale ambulanţelor.

La 1 iulie 1918 salvarea se reîntoarce la Bucureşti şi începe o perioada dificilă, din motive financiare şi de uzură, iar Serviciul de ambulanţă e în pericol să fie desfiinţat. Congresele de Salvare, care avuseseră loc începând cu 1913 la Viena, Frankfurt şi Amsterdam, introduseseră standarde de lucru şi exprimaseră dorinţa de a se crea catedre speciale pentru acest tip de învăţămînt al viitorilor medici, iar din 1921 începe colaborarea Societăţii de Salvare cu Ministerul de Război care decide să detaşeze la Salvare 62 de studenţi din ultimii ani ai Facultăţii de medicină.

Din 1924 Direcţia Generală a Poştelor aprobă gratuitatea convorbirilor telefonice către Salvare şi un an mai târziu începe colaborarea la cursele automobilistice cu ACRR-ul (Automobil Clubul Regal Român).

Din 1926 Societatea de Salvare acordă sprijin tehnico-organizatoric pentru înfiinţarea Salvării de la Craiova şi apoi şi a celei din Sofia.

În 1931, la jubileul împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea serviciului de Salvare, profesorul Nicolae Minovici teoretizează pentru prima oară în lume „împingerea actului medical calificat la locul accidentului”.

Trei ani mai târziu în localul Salvării se înfiinţează Spitalul cu serviciu permanent de urgenţă din România, al doilea din Europa după cel din Moscova, şi apare astfel, în anul 1934, primul sistem integrat de asistenţă medicală de Urgenţă: Salvarea şi Spitalul de Urgenţă.

În 1948, guvernul comunist naţionalizează Salvarea, care îşi opreşte activitatea pentru câteva luni, după care este redeschisă sub denumirea de Staţia de Salvare Bucureşti.

În luna februarie 2015, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care, la data de 28 iulie să fie sărbătorită Ziua Naţională a Ambulanţei.