Cinci lucruri mai puţin cunoscute despre Hannibal, cel mai mare inamic al Imperiului Roman

Publicat de Cosmin Meca, 18 aprilie 2017, 20:00

Hannibal, împreună cu armata sa, a cauzat printre cele mai usturătoare înfrângeri Imperiului Roman, chiar pe propriul teritoriu. Este unul dintre cei mai cunoscuţi generali şi deşi istoria acestuia se cunoaşte în detaliu, unele elemente au fost mai puţin explorate.

Articolul prezintă o listă de cinci astfel de detalii care de obicei sunt neglijate, dar care sunt importante pentru a ilustra geniul militar, personalitatea şi dăruinţa acestui personaj istoric, conform Descopera.ro

A pierdut un ochi la începutul camapaniei împotriva Romei

Multe statui şi picturi îl ilustrează pe Hannibal fără acest detaliu. Hannibal şi-a pierdut un ochi după prima mare bătălie din Italia. După câştigarea luptei de la râul Trebia, Hannibal a trecut Munţii Apenini pentru a surprinde legiunile romane şi a muta conflictul în centru Italiei. Pentru a ajunge acolo, a trebuit să treacă prin regiuni mlăştinoase întinse, o rută care s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Expunerea constantă la apă a dus chiar şi la imposibilitatea construirii de tabere adecvate, ceea ce a dus ca Hannibal să se aleagă cu o infecţie la ochiul drept. Un lucru interesant este că generalul nu a primit un tratament special, ceea ce a câştigat respectul subalternilor.

Călătorea pe un elefant

Probabil cea mai recurentă imagine care apare atunci când se vorbeşte despre Hannibal şi campania sa împotriva Imperiului Roman este cea a unei armate de elefanţi, fiind considerată una dintre cele mai curajoase tactici militare din istorie.

Există o întrebare care a prelevat, anume dacă acesta chiar călărea un elefant. Răspunsul multor istorici este afirmativ. Un argument în favoarea acestei afirmaţii este că generalul cartaginez a recrutat mercenari din Spania şi Galia. Galicii, în special, erau recunoscuţi pentru faptul că nu erau aliaţi de încredere, iar apariţia impunătoare a unui conducător pe elefant ar fi inspirat teamă şi ar fi asigurat loialitatea mercenarilor.

De asemenea, poziţia înaltă îi putea oferi o imagine mai largă a câmpului de luptă, putând să-şi îndrume trupele în modul corect. Nu se ştie însă soarta elefantului numit Surus, dacă a murit iarna sau s-a întors împreună cu Hannibal.

Arunca şerpi veninoşi spre inamicii săi

Istoria cea mai puţin ştiută a lui Hannibal este după înfrângerea în faţa Romei. Acesta fiind pe fugă, şi-a oferit serviciile lui Prusias I de Bithyna, din Turcia de astăzi. Fiind comandant de nave, Hannibal a înfruntat flota mult mai numeroasă a Regelui Eumenes din Pergamon. Hannibal ştia că regele va fi prezent, dar nu ştia pe ce navă. A aflat prin trimiterea unui mesaj regelui, iar astfel mesagerii au putut să-i indice corabia.

Oamenii lui au umplut vase de lut cu şerpi veninoşi (de care Turcia nu ducea lipsă). Aceste vase au fost aruncate pe vasul lui Eumenes, umplând puntea cu şerpii care au atacat echipajul vasului.

A creat o armată falsă

Hannibal era într-o poziţie extrem de dificilă, prins în capcană de generalul roman Fabius Maximus. Nefiind nicio posibilitate normală de scăpare, Hannibal a aşteptat venirea nopţii pentru a îşi pune planul în aplicare, care consta în crearea unei armate false care să păcălească forţele Imperiului Roman.

A adunat aproximativ 2.000 de bivoli, iar oamenii lui Hannibal au adunat buşteni de coarnele lor pe care le-au aprins. Boii au fost trimişi într-o direcţie ca diversiune în timp ce armata lui Hannibal a mers în alta, creând confuzie pentru Fabius Maximus, care a decis să nu acţioneze, permiţându-i lui Hannibal să iasă din capcană.

A distrus bolovani cu ajutorul vinului şi a oţetului

Hannibal a avut de înfruntat un mediu extrem de ostil atunci când a trecut prin Alpi. Pentru a-şi asigura trecerea, a trebuit să creeze noi rute prin munţi. Atunci când lucrul manual nu a mai fost posibil din cauza epuizării oamenilor acestuia, Hannibal s-a folosit de natură. A aprins un foc masiv pe şi în jurul stâncilor masive pentru a le încălzi cât de mult era posibil. Apoi stingea focul cu ajutorul vinului şi a oţetului, iar trecerea bruscă de la fierbinte la rece a slăbit rezistenţa rocilor. Pe măsură ce rezistenţa se slăbea şi apăreau crăpături, s-a putut introduce lichid în roci, care urma să îngheţe, lărgind astfel crăpăturile şi fragmentând stâncile.