Cronică de weekend cu cântec

Publicat de Cosmin Meca, 7 iulie 2018, 08:30 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 21:31

„Tu, eu și-o umbrelă,

Tu, eu ne plimbăm,

Cerul ca o acuarelă,

Nu ne vede sub umbrelă

Când ne-mbrățișăm.”

Sau

„Tu esti primavăra mea

Cu ochi de stea

Și mâini de flori”.

Ori

„De-ai fi tu salcie la mal

M-aș face râu la umbra ta

O stea pe cerul de opal de-ai fi

În noapte m-aș schimba.”

Mă gândeam cu groază că ce înapoiați eram noi în urmă cu ceva ani și ce aiureli de cântece fredonam. Auzi dumneata, umbrelă-acuarelă, plimbăm-îmbrățișăm, primăvara mea cu ochi de stea. Hal de dragoste. Niște prăpădiți, nici fluturi în stomac n-aveam, ni se tăiau picioarele, ne înverzeam la față și dădeam în bâlbâială la primele o sută de întâlniri cu cico, profiterol și „O floare și doi grădinari”. Lălăiam fără rost, bombăneam prin baie și fluieram a pagubă. Nu ca acum când ea gâlgâie de personalitate, iar el, cruce de bărbat, pune piciorul în prag (preventiv, din spatele vizorului) și se exprimă nedumerit:

„De unde vii la ora asta,

Pe unde-ai umblat?

Vii cu haina șifonată

Și cu părul deranjat!”

De unde să vină? De la serviciu, i-au dat drumul mai devreme, a stat trei ore în stație la tramvai, trei la autobuz și alte două ore până s-a prins că nu circulă metroul. Adevărul e că persoana feminină în cauză nu și-a ales bine nici ora (două noaptea) și nici ușa. Probabil că, dintr-o regretabilă eroare, a greșit și orașul, și cartierul, și blocul. Era șifonată și cu părul deranjat pentru că avea de gând să facă mărturisiri complete în altă parte:

„Da, mamă! Sunt beată,

Pentru că altfel nu îl pot uita

Și n-am nevoie de iertarea ta,

Nu spune că n-ai fost și tu cândva.” 

Ei, așa da! Așa se explică, în totalitate, starea de confuzie generală creată de ora târzie, lumina difuză de pe casa scării și abureala de pe vizor. Textul inițial era „Mamăăăăă, ce beată sunt…”, dar nu se îmbuca bine cu mișcarea scenică.  Mai târziu, după ce dispare mahmureala inerentă în astfel de situații, ea se întreabă retoric:

„Ce are ea și nu am eu?

E acolo la bine, va fi și la greu?

Te strânge noaptea-n brațe

Când dormi cu spatele la ea?”

Nici pomeneală! Ea e o fată absolut normală… Numai că nu vine nici noaptea târziu, nici șifonată, nici deranjată și nici „beată, mamă”! Adică, bei-bei, dar nu te faci ca fularul și nu te-ndoi pe scări ca salcia plângătoare lovită de intemperiile naturii.

Uneori, însă, dialogul ia accente dramatice. Atenție, versuri care vă pot afecta emoțional: „Nu mă căuta, nu mă căuta

Am fugit de mult, nu mai sunt a ta

Am plecat de mult, dar tu n-ai văzut

M-ai pierdut cândva, nici nu mai știu când

Cred c-atunci când ai dat cu mine de pământ

Și prima, și a doua oară

M-a durut destul, am plecat plângând.” 

Mda, ăsta da bărbat, nu glugă de coceni. Posibil să-i fi dat fie shaorma rece, fie whiskyul prea cald. Ori, așa ceva nu se iartă! Nu mi-e rușine nici cu ea: rezistentă, ține la tăvăleală, bravo ei! Nu e puțin lucru ca, după două trânteli, să-ți mai ardă și de cântat… Frumos! Frumos-frumos, dar, știți ceva? Vă convine, nu vă convine, eu mă întorc la vechiturile mele. Mă binedispun, mă simt mult mai confortabil și nici nu mă doare capul:

(Doina Badea-Ploaia și noi)