A venit toamna…

Publicat de Cosmin Meca, 30 septembrie 2017, 08:00 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 21:31

Nu vi se pare că miroase a toamnă? Nu foarte  apăsător, încă, dar miroase, discret, a toamnă! Nu-i aşa că vă vine o mireasmă de ananas şi un gust de gutuie aruncată la repezeală într-un colţ de fereastră? Nu-i aşa că vă vine un iz de tristeţe iremediabilă şi-un uşor dor de ducă? Mai ales că, una peste alta, sunt semne evidente că s-au cam dus, ca un abur, căldurile verii.

S-au scurtat zilele, soarele devine din ce în ce mai scump la vedere, nopţile pun, încet, dar sigur, stăpânire pe lumina faptelor noastre.

Au început să se facă nucile, merele sunt gata de pus în coşuri, porumbul foşneşte la atingerea gospodarului.

Se pregătesc borcanele pentru murături, magiunul fierbe spornic în tuciuri, cămările cască larg rafturile, iar lemnele sunt rânduite la adăpost şi socotite după zilele ce-or să vină şi după speranţa unei ierni blânde şi prietenoase.

A repornit, cu mult elan, sezonul nunţilor. Căci nunţile se fac, îndeobşte, toamna. Toamna când e şi mai răcoare şi, mai abitir, când s-au făcut de toate. Ţuica de-acu’, vinul de anul trecut, purceluşul de-acum doi ani, păsările din bătătură, fructe de tot soiul.

La oraş, toată daravela asta cu nuntitul cade, pe bani frumoşi, pe spatele cârciumarului. În cârca socrului mare apasă numai o idee de petrecere în faţa blocului. Se scot, spre imensa bucurie a vecinilor din cinci cartiere, boxe gigant, se montează cortul lui „dac-o ploua”, naşul ia hora-nainte printre maşinile din parcare, vine, la iuţeală, şi socrul mic cu plămâni buni şi saxofon profi, mireasa plânge vinovată, mirele se drege după petrecerea burlacilor, invitaţii trag de buchete de flori şi pacheţele misterioase. Casă de piatră!

Miroase-a toamnă, prieteni dumneavoastră! Miroase a cules de vii, miroase a 15 septembrie, miroase a nostalgii eterne şi, dacă nu vă este cu supărare, miroase a poezie. Ca de exemplu, George Topârceanu – Toamna în parc.

„Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră…”