(Audio) Fonoteca de aur: Dumitru Dona Siminică

Celebrul lăutar s-a născut în 1926, la Târgovişte,într-o familie de ţigani. În perioada interbelică, familia sa a venit în Bucureşti, fiindcă se construia masiv după război şi puteau găsi de muncă. Tatăl era lăutar şi constructor şi de la el a învăţat să cânte la vioară. Mânuia arcuşul cu îndemânare, dar la fel de uşor se exprima şi prin glas. Muzicologii spun că avea o voce „incredibil de înaltă şi de polifonică, cu timbrul cald, în registru acut”.  Tânărul Siminică a moştenit talentul artistic al tatălui său, dar a lucrat o bună perioadă pe şantiere, înainte de a-şi crea un nume de artist.În 1946 face doi ani de şcoală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar până la jumatătea anilor ’50. În 1950 ajunge şef de şantier.

În 1952 creează un taraf şi începe să cânte prin localurile bucureştene din Piaţa Amzei şi Piaţa Sf. Gheorghe. În jurul anilor ’60 se zvonea că acesta ar avea-o ca amantă pe interpreta Violeta Romanescu, zvon neconfirmat însă.

(Violeta Românescu – „Te duseşi să dormi sub munte”)

Dona Dumitru Siminică este recunoscut pentru vocea sa androgină. Era curios pentru un bărbat să atingă asemenea octave. Lumea era mai mult atrasă de vocea sa decât de sunetul viorii. Dona Dumitru Siminică şi-a făcut un taraf de vis al vremii ce includea pe Marin Marangros, fraţii Bebe, Costică Şerban şi Grigore Ciuciuc. Maestrul cânta melodii de jale, cântece de pahar şi romanţe. A colaborat cu alţi mari artişti ai vremii, precum Fărâmiţă Lambru, Maria Tănase sau Gabi Luncă. Tot Dona Dumitru Siminică a fost cel care a înregistrat pentru prima dată muzica lăutărească în limba ţigănească. Artistul a fost apreciat deopotrivă şi de români, dar şi de ţigani, tocmai pentru că în repertoriul său muzical avea melodii în ambele limbi. În anii ’70, Dona Dumitru Siminică era în apogeul carierei, şi era unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai genului.

(Dona Dumitru Siminică – „De trei ani nu dau pe-acasă”)

Dona Dumitru Siminică avea patru clase primare, 2 ani la o şcoala de construcţii şi un imens talent. De la 18 ani a condus, timp de 6 ani, taraful din Piaţa Amzei, apoi 5 ani, pe cel din Piaţa Sfântul Gheorghe. În 1956 este invitat la radio pentru primele înregistrări. Avea în repertoriu câteva sute de piese instrumentale. Unele foarte vechi, preluate de la generaţiile de lăutari. „A abordat numeroase genuri muzicale, printre care melodii de joc din Oltenia, dar şi de cafe-concert. Adică prelucrări la ureche după Sarasate, Paganini, Liszt”, spune Marian Lupaşcu, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor. În melodiile lui Siminică se regăsesc rămăşiţe ale muzicii de salon şi curte cântată în Ţările Române în secolele 18-19, când influenţa orientală era la apogeu. „Moşule, te-aş întreba”, „Inel, inel de aur”, „Leliţă Floare”, „Afară e întuneric”, „La Şalul cel negru” sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute cântece.

(Dona Dumitru Siminică – „ Cine are fată mare ”)

Dona Dumitru Siminică a făcut timp de vreo 2-3 luni un turneu prin India, cu un taraf de lăutari. Iosif Herţa, fost cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor, spunea: „Era bine clădit, voinic, nu gras. Brunet, semăna cu actorul din „Pe aripile vântului”. Cred ca avea mare succes la femei. Îl urmăream cu admiraţie la înregistrări. În curte era un puhoi de ţigani de-ai lui, care-l aşteptau să termine. Apoi se duceau alături, la cârciumă şi cheltuiau tot. Lăutarii câştigau enorm, saci de bani,dar la fel de repede îi şi dădeau. Cânta la nunţi, botezuri, petreceri. Siminică era un om cu suflet mare şi îşi invita toţi cunoscuţii la local”.

(Dona Dumitru Siminică – „ Neică, cin’ m-a despărţit de tine”)

Aproape toate înregistrările sunt realizate cu acompaniament de taraf mic, pentru o mai bună etalare a calităţilor vocale: timbrul cald, registrul acut, emisia în falset şi cu o bogată şi diversă ornamentaţie a melodiei. Alături de Fănică „Chioru” Vişan,  este singurul interpret vocal care a reuşit în perioada comunistă să obţină aprobare pentru a interpreta câteva piese în limba rromanes. Primul album al lui Dona Dumitru Siminică este împărţit cu Fănică Vişan (o faţă două piese ale lui Dona Dumitru Siminică, şi pe cealaltă faţă două piese ale lui Fănică Vişan). Urmează apoi înregistrări pe nişte discuri de ebonită şi pe un disc mic cu orchestra lui Nicolae Băluţă în perioada 1957-1962. Înregistrează apoi alte discuri mici (EP-uri) cu taraful fraţilor Gore, taraful Ion Mărgean şi taraful  Gheorghiţă Trandafir în perioada 1965-1971, iar în 1979 lansează ultimul disc al său, cu taraful Nicolae Stan, un vinil cu 10 piese intitulat „Inel, inel de aur”.

(Dona Dumitru Siminică – „ Inel, inel de aur ”)

Dona Dumitru Siminică este un reprezentant de frunte al muzicii tradiţionale lăutăreşti urbane. Bun violonist, are un repertoriu bogat de hore de virtuozitate, dar mai presus de orice, este un excepţional solist vocal, excelând în interpretarea cântecelor lăutăreşti de jale. Majoritatea pieselor sale au melodii înrudite, cântând deseori aceeaşi melodie cu alt text (tehnică împrumutată de la contemporanul său Ion Nămol). Repertoriul şi stilul de interpretare poartă reminiscenţe ale muzicii vechi, cântate în saloanele şi curţile boiereşti din secolele XVIII şi XIX (probabil în aceasta perioadă ultimă fiind învăţate şi transmise mai departe de către bunicul său Fănuş „Dona” Siminică, cu influenţe orientale, stil muzical ce a atins un vârf în Valahia. Acest fond vechi muzical a fost transformat de către Dona Dumitru Siminică, atât muzical (adăugând improvizaţii vocale peste melodia simplistă), cât şi liric (adaugând versuri ce aveau mai multă relevanţă pentru comunităţile sărace ţigăneşti din a doua jumătate a sec. 20).

Printre muzicienii care l-au ajutat pe Dona Dumitru Siminică să-şi înregistreze albumele se numără Ion Mărginean la vioară, Nicolae Stan la vioară, Gheorghiţă Trandafir la acordeon, Fărămiţă Lambru la acordeon, Costică Şerban la acordeon, Iani Ciuciu la ţambal, Marin Marangros la ţambal, Grigore Ciuciu la contrabas, Mihai „Riţă” Gheorghe la contrabas.

Pe 27 noiembrie 1979 artistul a fost găsit mort în apartamentul său din Calea Griviţei, din Bucureşti. După ce a cântat o noapte la o nuntă, inima sa a încetat să mai bată. Moartea sa nu a ţinut capul de afiş al ziarelor vremii. Din păcate, nu există articole, cărţi sau interviuri cu Dona Dumitru Siminică, cum nu există nici cu alţi artisti de pe scena muzicii lăutăreşti.

(Dona Dumitru Siminică – „ Leliță Floare ”)