Cruella – episodul 2

A mai trecut o săptămână de concediu şi am avut timp să constat că m-am căsătorit exact cu fata pe care mama n-a vrut-o şi pe care acum n-o mai vreau nici eu, dar e mult prea târziu…

După cum ştiţi deja, eu o alint Cruella. Dar asta numai în intimitate. Iar intimitatea este atunci când eşti singur în bucătărie, timp în care Cruella se dă cu patru creme deodată, motiv pentru mine să cred că şi-ar fi dorit să fie caracatiţă, ca să aibă opt braţe.

Şi ea mă alintă pe mine, în public, însă din dragoste, şi-mi zice aşa şi-aşa…ce să mai! – pe scurt ar fi ZOO.

Noi avem şi un copil, ca orice cuplu fericit. Pe el, după cum de asemenea ştiţi, îl alint Prinţul Caspian, pentru ca n-am mai văzut pe nimeni să înoate cu scutul, cu sabia şi cu coiful. Poate turcii, la Rovine…

Zilele trec una după alta şi, până când voi reveni la serviciu, nu mai e mult.

Prinţul Caspian va lua, din nou, drumul şcolii, probabil tot cu scutul şi cu sabia, căci, altfel, ce să faci cu mâinile?!…n-o să te apuci să scrii?!…iar Cruella va rămâne acasă, pentru că ei îi

place să dea cu aspiratorul.

Dă bine cu aspiratorul, dar, dacă eşti atent, nu te nimereşte mereu.

În săptămâna care a trecut, am fost la pescuit, unde am şi pescuit vreme de cinci ore, timp în care a plouat de opt ori, Cruella a plâns, iar Prinţul Caspian m-a înjurat, sau invers.

Am prins o sută treizeci şi patru de grame de peşte, dar am rămas cu mămăliga, pe care Cruella mi-a recomandat-o la prânz, cu smântână şi cu râmele, pe care le-am mâncat din prostie, crezând că, oricum, o să-mi zică ea s-o fac.

Am prăjit peştele (şi nu peştii) şi l-am mâncat. A fost bun, cu mămăliguţă.

Am băut şi un pahar de vin de la cumnatu-meu. În 1996. Cu apă, ca să nu mă ia de cap.

A sunat mama şi mi-a zis să-i duc şi ei peşte.

A sunat soacră-mea şi ne-a zis: “Ce vă pasă, voi mâncaţi peşte!”.

Am plecat în Piaţa Centrală şi i-am vândut lanseta unui domn care m-a întrebat dacă vreau două kile de rom pe ea. Am crezut că s-a certat cu vreun vecin din altă etnie şi de-aia nu gândeşte normal. Eu voiam banii, pe care i-am luat, până la urmă, şi am cumpărat peşte pentru mama şi pentru soacră-mea. Care mi-au zis:

• prima: “ nu trebuia“;
• a doua: “ aşa prinzi mereu? “

Am plecat acasă, unde mă aşteptau ai mei. De ce n-or fi ai altuia?

Prinţul Caspian a început să plângă.

“Ce ai?” l-am întrebat.

“Începe şcoalaa!”, a urlat el.

“Când?” am zis eu.

“Luuuuuni, că aşa mi-a zis mami!”.

N-am mai auzit să înceapă şcolile pe douăsprezece august, aşa că m-am întors spre Cruella. Fuma şi râdea, exact în această ordine…

Am vrut să-i…s-o…să…

Dar nu scosesem bani de la bancomat…

text original, protejat; autor: Ducu Mogoşeanu