Ascultă vocea – George Călinescu

George Călinescu (19.06.1899, Bucureşti – 12.03.1965, Otopeni) – critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creanga, ş.a.). Publică, după 1945, studii şi eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului şi istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc şi de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, biografii romanţate, numeroase alte studii, eseuri, a ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi după aceea, până în anul morţii, în 1965.

Primul său roman, într-un clasament sui-generis al valorii, „Enigma Otiliei”, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix şi Otilia, Cartea nunţii este un eseu despre căsătorie, „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru” au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în „Bietul Ioanide” şi apoi şi în Scrinul negru), iar acţiunea lor are loc în perioada interbelică şi  imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului „Scrinul negru” provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc şi în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, „Lauda lucrurilor”; teatru, „Şun, mit mongol”; note de călătorie; publicistică, iar „Cronicile mizantropului” au devenit brusc, după 1947, „Cronicile optimistului”.