Ilie Gheorghe: un fiu de ţărani, care a cucerit lumea

Publicat de Cosmin Meca, 17 iunie 2015, 15:05 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 12:07

Ilie Gheorghe: un fiu de ţărani, care a cucerit lumea

Este una dintre cele mai covârşitoare personalităţi teatrale româneşti; un talent uriaş, dublat de o modestie extraordinară; este actorul cel mai drag al regizorului Silviu Purcărete, împreuna cu care a realizat spectacole pe scene din Anglia, Franţa sau Italia. Caliban, Iona, Caţavencu, Polonius, Dimitri, Pantalone, Sir Toby, Ducele Vicentio şi numeroase alte personaje îi populează viaţa. S-a născut în comuna Giubega şi a absolvit Şcoala Normală din Craiova, devenind învăţător. Un fiu de ţărani, care a cucerit lumea.

“Nimic nu este întâmplător”

“Sunt mulţi care spun: Am făcut cutare meserie din întâmplare; voiam să fac altceva, dar s-a întâmplat …  Nu! La mine n-a fost voia hazardului; a fost o voinţă definitivă şi de necontestat. Mama a rămas văduvă la 31 de ani şi nu a acceptat nicio altă căsătorie, doar pentu a se dedica educaţiei mele. Ţărancă luminată – la 92 de ani ştia peste trei sute de poezii – a fost filmată chiar de Televiziunea Română,fiind  gratulată cu titlul de “profesor in dicţie”…  Despre tata povestea că s-a hotarât să meargă la doctor când era în ultimul stadiu al bolii: “Dacă îmi spune că mă fac bine, mă bucur, dacă îmi spune că nu mai am de trăit, să ştii că îmi cumpăr pantofi de moarte…”, i-a spus tata.  În acea zi, mama a mers cu mine la o fabrică de ulei, să ducem nişte seminţe, să facem şi noi câteva sticle de ulei, să avem ce găti acasă… Când ne-am întors de-acolo, s-a-ntâlnit cu unu’ pe drum, care i-a spus: “Veni bărbatu-tău de la Craiova, să-nnoi, îşi luă pantofi!” … Mama a scos un geamăt, ca-n tragediile antice; numai eu l-am auzit atunci. Parcă s-a cutremurat pamântul sub ea… Trei luni după aceea, tata a încălţat pantofii cei noi. Avea 38 de ani …

Mama ştia poezii, pentru că citea, deşi nu avea decât două clase primare: “Ion” de Rebreanu, “Furtuna stârneşte valurile”, Eminescu, nu vă mai spun de Petre Ispirescu, toate basmele românilor. Ne citea, pentru că iernile erau lungi, curent electric nu era, n-aveam decât un singur opaiţ. Ştiam toate basmele românilor şi alte poveşti. Tata avusese şi el un har, cânta la vioară, cânta la fluier, cânta la caval … un poet, în casa lui, cât era de sărăcăcioasă. În zilele de Crăciun, de Anul Nou, la noi se strângeau  toţi intelectualii satului, pentru că ştiau că Ion al lu’ Vreju îi primeşte cum se cuvine. De la noi din curte plecau “pluguşoarele” …Ei, bine, mama a vrut să mă facă şi pe mine un om important …. Şi cum, în sat, oameni importanţi erau popa şi învăţătorul, a zis: “Pe tine, învăţător te fac!” Şi m-a pregătit pentru ideea asta. M-a dus la Şcoala Normală şi-am dat examenele. Şi, trebuie să vă spun că, nefiind pregătit absolut de nimeni, din şaptezeci de  locuri, am intrat al doisprezecelea.

Am terminat, am stat în învăţământ trei ani de zile, am făcut şi armată doi ani. Mă însurasem şi am făcut o cerere să mă transfer din postul de învăţător din satul Galiciuca în comuna Giubega. Nu mi-a fost aprobată cererea asta. Deşi veneam lângă mama, lângă soţie… Ramânând în învăţământ, puteam să fac şi eu la fără frecvenţă, deveneam professor, dar, am venit acasă şi m-am sfătuit, într-o seară de taină, cu mama şi cu soţia. “Uite, zic, nu mi-a aprobat. Ce să fac? Mă duc să dau la Teatru. Voi sunteţi de acord?”Mama mi-a spus, parc-o aud: “Auzi, muică, dacă te duci la teatru, eu aş fi în stare sub pat să stau, să dorm, numai să te ştiu acolo. Iar Oltea, soţia mea, mi-a zis:”George, dacă ai grijă de mine şi nu mă părăseşti, cu muica stau aicea” … Şi amândouă au stat patru ani de zile, până am terminat Institutul de Teatru. Am fost repartizat la Craiova, în septembrie era învăţătoare în Craiova, deci lângă mine şi, doar câţiva ani au mai trecut, şi am avut şi copii. Dar, astea sunt poveşti tulburătoare …

“Nunta mea se dădea la cinematograful din Giubega”

La Institut am fost bursier şi din bursa mea mai dădeam şi bani acasă. Eram doar zece studenţi în clasă şi, când m-am însurat, au venit toţi la nunta mea, la Giubega. Carmen Galin, Calboreanu Junior, Postelnicu, Cristian Popescu, Cristina Stamate, Ileana Dulămeanu … zece studenţi, ba doisprezece, că am avut şi din clasa paralelă pe Dan Antoci … Ei mi-au purtau bradul prin sat; a fost ceva încântător! Începuseră să cadă nucile pe jos, se culeseseră viile, în podul casei erau vâslele de struguri, le-au descoperit, s-au suit acolo …

Dacă vă spun că am nunta filmată?! O am filmată. În 1964. Un prieten de la televiziune a venit cu o cameră şi am nunta pe rolă de 16 mm. Ei bine, era o vreme când se dădeau filme în Giubega şi, ca să vină lumea, spunea:”Astă seară dăm filmul cu nunta domnului Ilie Gheorghe!” Şi lumea, care era pe ecran în nunta mea, se ducea de curiozitate, să se mai vadă o dată. Înainte de “Balada soldatului” era “Nunta lui Ilie Gheorghe”! Acum patruzeci şi ceva de ani…

Când am terminat cei patru ani de facultate, m-am pomenit acasă cu o scrisoare de la Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, în care îmi spunea aşa: ”Vă facem cunoscut că vi s-a aprobat dosarul – ei îmi “confecţionaseră” dosarul! – pentru a urma Şcoala Superioară de partid pe probleme de cultură. Începând cu 1 octombrie, să vă prezentaţi la şcoală”. M-au chemat acolo, la Bucureşti, ca să stea de vorbă cu mine. Mă sfătuiesc cu mama şi cu soţia: ”Mă, ce facem? Am făcut degeaba Institutul atunci…” M-a-ntrebat soţia: ”Ce te-aşteaptă?” “Ce să m-aştepte –  zic – uite, o funcţie din asta, de ataşat cultural.” “Pe unde?” ”Pai, eu ştiu? La-nceput, prin ţările astea, prin Africa, care se eliberează acuma!”, Că atunci, în fiecare zi, apărea câte un stat nou! După ce ne sfătuim noi: “Auzi, muică, nu te duce. Lasă!” Şi nu m-am dus. La repartiţii, a venit la mine un coleg din Braşov să mă roage: “Lasă-mă pe mine să mă duc …” L-am lăsat şi, când am ajuns în faţa comisiei, am spus: “Eu vreau să mă duc la Craiova”. “Păi, nu sunt locuri la Craiova.” “Nu mă duc în altă parte!”  “Nu înţelegi că nu sunt locuri?” “Acolo am nevasta, acolo am mama, acolo am oasele tatălui, unde să mă duc în altă parte?” “Bine – zice – ramâi la urmă”. I-au repartizat pe toţi şi, la urmă, îi spune şefului de cadre, care se ocupa de repartiţii: “Ia, fă-i berbecului repartiţie la Craiova!” Şi aici erau trei posturi libere! Trei, nu unul! Dar, directorul de atunci, Radu Nicolae, nu a vrut să le scoată pentru că, după mine, terminau trei actori din Craiova: Dellakeza, Werner şi Nicolae. Având repartiţie guvernamentală, m-a primit şi m-a distribuit imediat într-un rol extraordinar. L-am înlocuit pe Ion Pavlescu în rolul lui Melinados, secretarul imperial din “Procesul Horia”, de Voitin, unde jucau Cosma, Mărgineanu, Papil Panduru …

Am jucat Luca Arbore, în “Apus de soare”, tot în anul acela; am jucat Don Juan, în “Doamna nevăzută” – rolul titular, împreună cu Dogaru, Papil Panduru, cu Nae Gheorghe Mazilu …  Parteneră mi-era soţia lui Tudor Gheorghe, Geta Luchian Tudor. Tot ce, accidental, trebuia înlocuit, mă puneau pe mine! De ce? Aveam capacitatea, într-o seară sau într-o noapte, să învăţ rolul dintr-o piesă care avea optzeci de pagini. S-a întâmplat un accident odată, trebuia să se plece într-un turneu de patruzeci şi cinci de zile, cu “Patima roşie”, a lui Mihail Sorbul. În rolul lui Sbilţ juca Petre Gheorghiu-Dolj, care, ulterior, a plecat în Australia. Ei, Petre Gheorghiu-Dolj, într-o noapte, a avut o criză de rinichi şi a fost operat. Peste două zile, teatrul trebuia să plece în acest turneu, fixat, cu 45 de spectacole în 45 de oraşe ale ţării!… Culegeam la vie, la Giubega, şi mă pomenesc cu primarul şi cu şeful de post, cu miliţianul de atunci: “Domne, trebuie să mergeţi la Craiova astăzi după-masă”. “Păi, cum?” “Nu plecăm de aici, până când nu vă suim în maşină!” Vin la Craiova şi-mi spune directorul Alexandru Dincă: “Ilie, trebuie să joci Sbilţ; poimâine avem primul spectacol la Caracal. De-aci încolo începem din oraş în oraş … pân-ajungem în Moldova, din Moldova pe litoral … Ia textul, vezi ce faci noaptea asta, mâine te întâlneşti cu regizoarea şi îţi promit, la mod excepţional, te fac categoria întâi, dacă faci treaba asta!” M-am dus acasă, m-am apucat de text, m-am întânit cu regizoarea, m-a pus şi şef de turneu şi am plecat!

Când am pierdut-o pe Oltea, totul s-a năruit …

A fost un accident tragic, stupid, dar tragic… Plecasem la ţară., iar soţia rămăsese singură aici, la Craiova… Şi, pe la şase după-masă, mă pomenesc cu un telefon: ”Ce fac? Uite, mi se rupse furtunul de racord la WC-ul de la baia de sus…” “Păi, zic, închide apa în casă, imediat.”  Zice: “Am închis-o.” “Atunci cheamă unul din copii sau cheamă pe vecinul din spate, că e inginer, se pricepe să te ajute.” “Bine, văd eu, te sun mai târziu.” S-apucă ea să repare treaba asta … Desface furtunul, se duce, cumpără altul, vine, îl pune, dă drumul la apă, curgea încă … Nu ştia cum să le strângă … A văzut un robinet sus, cu care închizi apa din casă! Ce s-a gândit? Să mă duc să închid robinetul … Se urcă pe un scaun, robinetul înţepenit; nu mai funcţionase de treizeci de ani, s-a pus rugină, s-a blocat. Pune mâna pe-un cleşte din ăsta, mai mare, apucă robinetul, încearcă să-l forţeze, alunecă de pe scaun, se rupe robinetul din tavan, de-acolo, cu ţeavă cu tot … cade peste chiuvetă … se  sparge chiuveta, rămâne un colţ din ăla, aşa, în zid, şi îi secţionează toate vasele de sânge de la braţul drept, din zona asta … S-a pomenit cu sângele ţâşnind ca din pompă! Singură în casă, seara … A ieşit, totuşi, din baie, şi s-a aşezat, uite-aşa, într-un colţ…. aşa a găsit-o nepotul meu, dimineaţa, moartă. Singură în casă, toată noaptea …

Îl admirăm atunci când îl vedem pe scenă. Este marele actor Ilie Gheorghe. Puţini sunt cei care îl cunosc pe omul Ilie Gheorghe. A fost o clipă magică, în care am avut privilegiul de a trage cu ochiul când maestrul a ridicat puţin cortina vieţii sale…

A consemnat Simona Lica