Connect with us

Fapt divers

In memoriam Sebastian Domozină

Fiind OM, era, de fapt, o INSTITUŢIE.

Published

on

Sebastian Domozină (15 iulie 1938, comuna Ianca, judeţul Olt – 10 octombrie 1997, Craiova) – jurnalist şi comentator sportiv radio.

Pare din ce în ce mai evident că fotbalul a fost, este şi va rămâne un fenomen. Sunt, fără îndoială, unghiuri diferite şi puncte de vedere diverse, sunt socoteli matematice şi calcule strict financiare, sunt orgolii nemăsurate şi ţepe cinice, nostalgii desuete şi violenţe criminale. Fotbalul reuneşte în jurul său cea mai eterogenă masă de oameni din toate timpurile. În tribune găseşti, în toate împrejurările, şi om sărac-om bogat, şi cult şi analfabet, şi urât şi frumos, şi deştept şi nătâng, şi călău şi victimă, şi ministru şi slugă.

Într-o epocă în care individul se putea exprima numai în punga pe care o ţinea cu discreţie în baie, stadionul reprezenta singurul loc în care urletul urii putea fi cu uşurinţă disimulat. Înjurăturile de mamă aruncate, chipurile, unui antrenor aflat în dizgraţie, huiduielile, blestemele urbane sau teribil suburbane împotriva unui, posibil, jucător neinspirat, scuipăturile  asupra altuia nu erau altceva decât singura modalitate a unei mulţimi de a se exprima făţiş împotriva unui regim şi a unui sistem. Iar regimul, în cunoştinţă de cauză fiind, pare-se că tolera această stare de fapt. Probabil că, pentru o linişte de două săptămâni, se puteau admite 90 de minute de răzvrătire bine organizată şi impecabil camuflată. Altfel nu se poate explica de ce, în preajma partidelor de fotbal, toate localurile erau îndestulate cu bere. Altfel nu poţi înţelege de ce, pentru meciurile care începeau, de pildă, la ora 15.00, toţi microbiştii şi mai puţin microbiştii erau învoiţi imediat după pauza de masă. Altfel nu poţi pricepe de ce multe meciuri de fotbal erau televizate. Şi mai toate erau transmise la radio.

Radioteleviziunea Română, cea de până-n anii 1990, se poate lăuda cu un mănunchi de comentatori cu totul şi cu totul de excepţie. Coperta la caseta audio Sebastian Domozina - Note de calatorie - 1998Când ecranele erau garnisite, în cele două-trei ore de program, cu  vizite, teze, discursuri şi spectacole omagiale, când difuzoarele săltau în ritm patriotic, era o adevărată binecuvântare să-i asculţi, la „aparat”, la „Fotbal minut cu minut”, pe Sebastian Domozină, Ioan Chirilă, Ion Ghiţulescu, Gheorghe Minoiu, Nicolae Soare, Coca Cozma Teoharie, Teodor Mateescu, Nicolae Secoşan, Dan Voicilă, Grigore Ilisei, Corneliu Mihăilescu: „Aşadar, la Craiova, Universitatea a deschis scorul în partida cu FC Argeş; mulţumim Sebastian Domozină. Acum mergem la Timişoara. Ce se întâmplă acolo ne spune Nicolae Secoşan. Mulţumesc Gheorghe Minoiu; aici, pe Bega, Poli şi Rapid se află la egalitate, 0 – 0… Mulţumim Nicolae Secoşan; dăm legătura la Cluj lui Teodor Mateescu… Am văzut ce se întâmplă la Cluj, îi cedăm acum legătura pe stadionul Dinamo lui Ion Ghiţulescu, după care mergem la Ploieşti, acolo unde aşteptăm primele informaţii de la Dan Voicilă”.

Pe lângă spectacolul viu pe care-l oferea jocul de fotbal în sine, miile de spectatori din tribune mai aveau parte de încă unul, cel al comentariului sportiv fără egal. Grupaţi în jurul aparatelor de radio, microbiştii ascultau, cu sfinţenie, cuvântul. Şi, dintr-odată, echipa juca mult mai bine, jucătorii erau mult mai motivaţi, fazele curgeau firesc, iar nedreptăţile arbitrilor taxate prompt. Comentariile lui Sebastian Domozină urmau o linie melodică inegalabilă. Începutul este unul calm, liniştit, se anunţă echipele, brigada de arbitri, starea gazonului, numărul spectatorilor, starea vremii. La fel de calm este descrisă declanşarea ofensivei uneia dintre echipe. Sebastian DomozinaDar vocea se pregăteşte de atac. Accelerează în tonalitate odată cu trecerea balonului dincolo de centrul terenului şi ritmul devine rapid, impetuos, în preajma careului. De-a dreptul năprasnic în momentul culminant. Tabloul este unul complet: centrarea este genială, şutul milimetric, arbitrul de centru bine plasat, tribunele sunt în picioare, plasa porţii se zguduie, ploaia s-a oprit, antrenorul în delir, adversarii uluiţi, crainicul stadionului în extaz. Cei mai mulţi dintre spectatorii de-atunci, dintre cei aşezaţi cu faţa spre teren şi cu urechea pe tranzistoare, îşi aduc aminte şi acum. Ca şi confraţii care l-au invidiat şi, deopotrivă, neavând încotro în faţa evidenţei, l-au preţuit. Cu admiraţie şi respect! Pentru că, paradoxal sau nu, dar Sebastian Domozină  a mai fost şi ziaristul care a reuşit un lucru greu de atins în domeniu – calitatea transmisiei să fie mai bună decât calitatea spectacolului în sine.

Într-o lume cenuşie şi fără perspective, Sebastian Domozină a fost voceasimbol a Craiovei Maxima, sufletul Universităţii Craiova, decanul ziariştilor sportivi craioveni.

Un crainic sportiv pare a fi un simplu jurnalist care relatează publicului ascultător despre faze şi goluri din timpul unui meci de fotbal. Nimic mai mult! Nimic mai banal! Şi nimic mai fals! Pentru că, în cazul lui, Sebastian Domozină pare a fi fost, pentru Universitatea Craiova, cu adevărat, spiritul Campioanei unei mari iubiri. Altfel nu se explică de ce, odată cu dispariţia lui, încet-încet echipa se atrofiază sportiv, trăieşte din amintiri şi parcurge cel mai întunecat coşmar al ei. Prin urmare, este evident că Sebastian Domozină a fost un reporter frenetic a cărui carieră se confundă cu performanţele istorice ale echipei de fotbal Universitatea Craiova.

Sebastian Domozină a fost identificat, poate uneori pe nedrept, cu fotbalul şi cu  Universitatea Craiova, cu fotbalul oltenesc, cu FC Sebastian Domozina tanarArgeş, cu Chimia Râmnicu-Vâlcea, cu echipele din Târgu-Jiu, Slatina, Scorniceşti, Motru sau Drobeta-Turnu-Severin. Numai că Sebastian Domozină a fost mai mult de-atât. Pe lângă faptul că a fost, fără nicio urmă de tăgadă, un crainic sportiv inegalabil, inimitabil şi celebru, a mai fost şi seniorul presei oltene sau chiar Himalaya presei din Craiova. Filma, intervieva, nota, memora, folosea fiecare crâmpei de informaţie, combina detalii, căuta răspunsuri şi găsea modalitatea de exprimare ideală.

Sebastian Domozină a fost omul-eveniment, iar evenimentul era în stradă, în uzină sau pe câmp, evenimentul era la picioarele lui, în faţa lui. Nu de puţine ori, trecând prin locuri comune şi fără substanţă pentru unii, Domozină se oprea la primul telefon şi relata, fără hârtie şi creion, despre starea deplorabilă a drumurilor, despre ce trebuie să ştie şoferii aflaţi în trafic prin zonă, despre fabricile în paragină, sistemele de irigaţii devastate, recoltele-n pârg, despre animalele din ce în ce mai puţine sau carele trase de vacile de lapte.

Sebastian Domozină a fost, totodată, gazetarul frenetic, veşnic optimist şi fermecător şi a câştigat o cotă de simpatie greu egalabilă, făcânduşi meseria cu distincţie, pasiune, nonşalanţă, devenind aproape un mit. A fost un om de o candoare deosebită, un suflet generos şi jovial.

A fost argintul viu al fostei Radioteleviziuni Române! De care nu s-a despărţit niciodată. Sau de care s-a despărţit împotriva proprie-i voinţe şi împotriva voinţei tuturor! Fiindcă, aşa cum reiese din propriul CV, Sebastian Domozină a slujit, cu toată fiinţa sa, instituţia fanion a presei româneşti: redactor la Radio Craiova, la secţiile Agrară şi Informaţii (01.09.1964-15.10.1965), corespondent al Radiodifuziunii Române pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi (1968 – 1971), corespondent al Radiodifuziunii Române pentru fosta regiune Oltenia (1965 – 1968), corespondent teritorial TV pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt (1971 – 1994), corespondent TV fără retribuţie pentru judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, (01.07.1992 – 22.11.1994), director al Studioului de Radio Craiova (din 01.07.1992).

La Revoluţie, Sebastian Domozină avea 51 de ani de viaţă şi nu mai puţin de 25 de ani de activitate. Din 1990, instituţiile de presă, atâtea câte erau, au fost asaltate de noul val mai mult sau mai puţin tânăr, mai mult sau mai puţin competent. Au apărut, ca din senin, sute de publicaţii, s-au deschis, mai timid şi mai cu greutate, noi posturi de radio şi de televiziune. Lăcomia de informaţie a fost una fără precedent. Românul, născut odată poet, şi-a exprimat dorinţa de a se exprima şi în proză. S-a vrut gazetar. A vrut, în felul acesta, să îndrepte o lume strâmbată rău şi o societate deloc pe placul său. Sebastian Domozina, Costica Popescu, Petre PurimaA avut nevoie însă de modele credibile şi necompromise. De idoli reali care să creadă, cu tărie, în dragostea pentru sport, în dragostea pentru limba română şi pentru tot ceea ce este frumos! Mulţi dintre gazetarii cu vechime, debusolaţi de evenimentele petrecute, erau în căutarea unui modus vivendi de conjunctură. La fel de mulţi se mulţumeau cu o poziţie rezervată, punându-şi, ostentativ, sculele-n cui sau declarându-se la dispoziţia noului val. Din nefericire, noul val era total nepregătit şi relativ neştiutor, puţini avuseseră parte de o brumă de ucenicie pe la uşile ziarelor, revistelor sau radiourilor de-atunci, se lucra cu stângăcie şi după ureche. Iar  vocea Olteniei a creat, ad-hoc, nu şcoala de gazetărie de care se simţea nevoia, ci o universitate în adevăratul sens al cuvântului. Asta şi pentru că gazetarii anilor ’90 ştiau, în mare, ce înseamnă ştirea, relatarea, interviul. Nici nu era mare lucru! Mai greu era să copiezi uriaşul magnetism şi farmecul deosebit al stilului „domozenian”, vocea sa de stentor, o voce absolut distinctă, relatările sale pline de nerv, de viaţă. Era nevoie de un model, de o instituţie a Olteniei şi a lumii.

Născut pentru a fi reporter, Sebastian Domozină era un comentator unic în felul lui pentru că avea toate calităţile native necesare: dicţie, imaginaţie, capacitate de improvizaţie, umor şi un imens entuziasm.  Sebastian Domozină a fost un ziarist extrem de complex, un ziarist capabil, un ziarist tenace, un ziarist dotat nativ cu o voce de aur. Cu vocea sa fascinantă, Sabi Domozină rămâne un crainic nu numai inegalabil, dar având şi un şarm nepereche, un suflet extraordinar. Era un simbol şi bineînţeles că aşa va rămâne.

Mai mult decât oricine, Sebastian Domozină a iubit şi respectat, fără egal, cititorul, ascultătorul sau telespectatorul. Sebastian Domozină rămâne unul dintre cei care nu au păcălit viaţa, munca şi prietenia.

Sebastian Domozină a însemnat şi înseamnă legenda!

La dans la Billy Bobbs 1În aprilie 1995, Sebastian Domozină a avut şansa să vadă, pentru câteva săptămâni, Statele Unite ale Americii. A fructificat la maximum această oportunitate, notând, filmând, înregistrând, relatând.  Dar cea mai parte dintre corespondenţele sale de pe Pământul Făgăduinţei au purtat amprenta olteanului de la Ianca şi a românului din Craiova. Aproape că nu există notă de călătorie în care să nu facă o referire, cât de fragilă, vizavi de meleagurile natale.

California îl entuziasmează pe Sebastian Domozină numai în măsura în care reprezintă  tabloul lunii aprilie întâlnit în România.

În Port Bolivar, trecerea cu bacul trezeşte calde amintiri şi fioruri natale: am crezut că navigăm între Calafat şi Vidin.

La rândul său, Texasul nu este altceva decât un teritoriu care aparţine unui alt fus orar, un loc în care trebuie să-ţi potriveşti ceasul după o altă oră. Texasul îl poate emoţiona pe Sebastian Domozină numai şi numai dacă are legătură cu Ţara Românească, iar Dallasul îi poate fi simpatic numai în condiţiile în care are o câtLa dans la Billy Bobbs 2 de neînsemnată legătură cu Bucureştiul. Jovial, Sebastian Domozină observă şi singura nepotrivire dintre cele două capitale: diferenţa dintre Bucureşti şi Dallas fiind de opt ore, în timp ce aici este ora 12 noaptea, în România este 8 dimineaţa, am căutat să alergăm, contra cronometru, pentru a vedea cât mai multe.

În marele oraş texan, într-unul dintre cluburile acestuia, gazetarul român Sebastian Domozină admiră tandreţea, sensibilitatea şi respectul pentru obiceiurile texane ale perechilor de tineri, vârstnici şi foarte bătrâni, dar numai pentru că acestea îl duc cu gândul că şi la noi acasă, în unele zone, se mai păstrează rustemul, alunelul şi brâuleţul sau alte dansuri specifice românilor care fără jenă pot fi introduse în căutatele discoteci.

Fiind Oltenia însăşi în cele şase săptămâni petrecute în America, Sebastian Domozină caută, cu disperare, români. Cu atât mai bine, cu atât mai fericit este, cu cât aceştia se dovedesc a fi şi olteni.

Două zile ni le-am petrecut la Universitatea din Stanford unde am avut prilejul să realizăm un interviu cu studenta Diana Jelescu, după mamă olteancă din Calafat.

New Orleans este cu atât mai evident capitala jazzului cu cât a concertat cu ani în urmă şi compatrioata noastră, Aura Urziceanu,

La Phoenix-Arizona s-a stabilit şi un concetăţean de-al nostru, Florentin Smarandache, pe care nu am avut bucuria să-l întâlnesc.

Auzim vorbindu-se româneşte pe un platou de acces al vizitatorilor. Doi bătrânei, un domn şi o doamnă, stabiliţi de 40 de ani în Canada, se prezintă. Ce mică este lumea! Doamna, ceva mai vorbăreaţă, afirmă cu dor şi convingere: „Şi noi avem acasă în România… o ţară frumoasă…”

 

Ajungând în marele oraş texan ne reîntâlnim cu prietenii noştri români stabiliţi aici de-a lungul anilor. Realizez interviuri, depănăm amintiri, fie că vorbim despre Oltenia, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Ardeal, Banat sau Maramureş; toate îşi au un numitor comun: dorul de ţară, de locurile natale pe care nu le pot înlocui niciodată şi nicicum alte plaiuri ale pământului, oricât de frumoase şi de bogate ar fi ele.

Marile CanioaneMeleagurile natale şi dorul de ţară l-au făcut pe Sebastian Domozină ca, în puţinul, dar suficientul timp petrecut pe pământ american, să iniţieze şi să fondeze organizaţia nonguvernamentală „Dor de ţara natală”, organizaţie creată în comunitatea română din Statul Texas – S.U.A.

Sebastian Domozină, marele prieten al tuturor, fiind OM, era de fapt o INSTITUŢIE. Mai mult, o provincie, o ţară. Domozină la Iaşi era moldovean, la Cluj ardelean, la Craiova… el însuşi. (O.D)

 

Continue Reading
%d blogeri au apreciat: