National

Nicolae Linca – singurul campion olimpic al boxului romanesc

Citește povestea lui Nicolae Linca – singurul campion olimpic al boxului românesc.

Published

8 ani ago

28/04/2016

1 decembrie 1956, Melbourne. Nicolae Linca se pregăteşte de meciul carierei. Urmează să-l întâlnească pe irlandezul Frederick Tiedt în finala categoriei semimijlocie din cadrul Jocurilor Olimpice. Dar până la rivalul din ring, românul are de înfruntat un alt adversar, poate mai puternic: durerea.

nicolae_linca2

Încă de la primul meci își fracturase mâna dreaptă, din cauza unui croşeu care nu şi-a nimerit bine ţinta. Cât era ziua de lungă, stătea ascuns în cameră, cu mâna în apă cu sare, să nu afle cineva ce păţise.

Cu o singură mână sănătoasă, pugilistul născut în prima zi a anului 1929, la Cergăul Mare, lângă Blaj, în judeţul Alba, şi-a învins lejer toţi adversarii. „I-am bătut pe toţi de se duceau năuci la colţ”, povestea cu un zâmbet satisfăcut Linca.

Dar efortul enorm i-a înrăutăţit situaţia. Înaintea finalei, durerile au devenit insuportabile. Nici măcar injecţiile cu novocaină nu-şi mai făceau efectul. La controlul medical dinaintea meciului, a strâns din dinţi, a transpirat din abundenţă, dar nici un muşchi de pe faţă n-a lăsat să i se vadă suferinţa.

În fapt, lupta a fost extrem de strânsă. Linca a fost declarat învingător de trei dintre cei cinci arbitrii, însă, dacă s-ar fi adunat punctele acordate de aceştia, irlandezul ar fi fost declarat învingător. Din fericire, nu a fost cazul, iar România a cucerit astfel singurul său titlu olimpic la box. Pentru Linca, a fost apogeul carierei. O carieră începută în vremea în care lucra la fabrica Malaxa, unde ajunsese prin intermediul unor relaţii.

De-a lungul activității sportive, Nicolae Linca a susţinut peste 300 de meciuri, fiind învins doar de 25 de ori. Titlul olimpic i-a adus 30.000 de lei, la vremea aceea echivalentul a 40 de salarii.

După ce s-a retras, a devenit antrenor, prin mâna lui trecând pugilişti valoroşi precum Dinu Teodor sau Simion Cuţov.

În 1973, la doar 44 de ani, clubul Dinamo l-a trecut în rezervă. Dezamăgit, s-a întors acasă, în judeţul Alba, la Feisa, în apropierea locului unde s-a născut. Acolo şi-a petrecut restul vieţii, ultima parte în suferinţă, fiind diagnosticat cu Parkinson şi Alzheimer, boli specifice boxerilor. A murit în 2008 la 79 de ani, uitat pe nedrept de noile generații de diriguitori și iubitori ai boxului.