Povestea fără sfârșit

Publicat de Cosmin Meca, 18 noiembrie 2017, 08:00 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 21:31

Cum era de aşteptat s-a mai domolit povestea cu câinii fără stăpân. Se stă, de ambele părţi ale baricadei, cu armele-n cumpănire şi cu cascheta pe-o sprânceană. Între timp, dumnealor s-au mai înciocălat numeric, iar noi purtăm, în continuare, pantalonii sfâşiaţi şi pantofii bine aromatizaţi. E bine că se lucrează, cumva, în două schimburi: noi lucrăm ziua când ei se odihnesc, iar noi dormim noaptea când ei latră şi-şi dispută teritoriile rămase vacante.

Că nu s-a schimbat nimicuţa-nimicuţa se vede şi după faptul că deţinătorii de câini de rasă (sau nu) îşi plimbă protejaţii tot fără lesă (dumitale ţi-ar conveni să umbli legat?), tot fără botniţă (azi nu muşcă), tot fără pungă şi fără făraş (da’ unde-ai vrea, dom’le, să facă, nu e şi el suflet?), adică tot fără un minimum de civilizaţie şi respect. Ba dimpotrivă, s-a creat un val de simpatie, entuziastă şi necondiţionată, vis-a-vis de maidanezi.

Vecinii mei, de exemplu, ca şi unii dintre vecinii domniilor voastre, au devenit, dintr-odată, mari iubitori de animale fără stăpân. Aşa se face că nici nu se-nserează bine şi se-aud prin faţa/spatele blocului tot de felul de căzături suspecte. E un os mai gros rămas de la ciorba din weekend – să mănânce şi ei că sunt şi ei suflete… Cineva a pregătit, la cină, peşte. Buf!!! cad oase şi căpăţâni – să mănânce şi ei că sunt şi ei suflete… Altcineva face ordine-n bucătărie. Cad, pe rând, resturi de gogoşari, castraveciori, murături asortate, capace uzate, borcane ciobite – să mănânce şi ei că sunt şi ei suflete… Cotoare de varză, foi, crenguţe de mărar, resturi de gutuiţă, coceane de porumb – să mănânce şi ei să sunt şi ei suflete.

Pe acelaşi principiu – să mănânce şi ei că sunt şi ei suflete – se-aruncă discret, de la etaj, în puterea nopţii şi într-o veselie, peturi (evident, goale) de bere, ulei, oţet, cutii, pungi, dopuri, bucăţi mucegăite de pâine, resturi de mămăligă, sâmburi de măsline şi, dacă orele sunt suficient de înaintate, găleata de gunoi cu totul. Şi asta, vă e clar, nu?, numai ca să mănânce şi ei ceva că sunt şi ei suflete…

Cu atât mai mult cu cât câinele este, se ştie, cel mai bun prieten al omului. Chiar dacă am izbândit prin negura istoriilor şi am ajuns unde şi cum am ajuns cu calul, nu cu câinele. Cu calul am dus şi luptele, şi plugul, şi căruţa, şi veştile – bune sau rele. Incitatus, calul lui Caligula, ajuns consul, ca apoi să fie venerat ca zeu, Bucephalus, calul lui Alexandru cel Mare, în memoria căruia, după 30 de ani de slujire a stăpânului, a fost construit un oraş numit Bucephalia, Copenhagen, calul ducelui de Wellington, Marengo, calul lui Napoleon Bonaparte, cal ce şi-a căpătat numele după bătălia de la Marengo. Să nu uităm de Voitiş, calul lui Ştefan cel Mare, de Bator, calul din Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu, de Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Pisicuţa lui Calistrat Hogaş pe drumuri de munte, de El Zorab, calul lui Ben Ardun din poezia lui George Coşbuc.

Dar, din păcate pentru el, pe lângă excelentele sale calităţi, calul are şi un mare defect: nu latră!