The King Is Not Dead!

Morrissey ne-a hipnotizat aseară cu muzica sa. Cu mesaj sau fără. Cel mai adesea cu. Dar fără artificii, brizbrizuri sau efecte video sforăitoare. Doar cu muzică. Adevărată. Şi cu un magnetism pe care anii nu au putut să i-l răpească.

Cu acest arsenal aparent minimalist a reuşit artistul englez să cucerească publicul român şi să ia în stăpânire, pentru două ore, o Sală a Palatului exorcizată de fantomele congreselor comuniste. La 56 de ani, fostul solist al probabil celei mai influente formaţii din anii când în uriaşa arena bucureşteană se auzeau doar aplauze prefabricate, The Smiths, a dovedit că a îmbătrânit frumos şi demn. Vocea nu l-a trădat nicio secundă, n-a avut nici cel mai mic derapaj şi nu i-a scăpat nicio notă, iar falsetto-urile sale marcă înregistrată au făcut să vibreze fiecare moleculă a celor care au privit cu admiraţie la un adevărat masterclass al unui muzician de geniu. Morrissey a venit, a sedus şi a dispărut de pe scenă în uralele unei mulţimi de nostalgici pentru care faptul că nu au putut vreodată asista la un concert Smiths şi-a pierdut din importanţă odată cu venirea celui care a desăvârşit, cu versurile sale excepţionale, superbele teme muzicale ale lui Johnny Marr.

Faptul că în setlist-ul concertului de aseară nu s-au regăsit decât vreo două-trei piese din perioada Smiths, spre dezamăgirea fanilor die-hard ai formaţiei britanice, nu trebuie interpretat ca o rupere a lui Morrissey de trecutul său, ca o renegare a acestuia. Artistul nu face acum nimic altceva decât să-şi răscolească mai cu măsură trecutul. Însă continuă să răscolească exact ca odinioară, fără pic de remuşcare, sufletele care împresoară scenele pe care el străluceşte necondiţionat. La fel a făcut şi aseară. Melodicitatea dureroasă a pieselor interpretate de el a emoţionat. În unele cazuri, până la lacrimi. Şi, după cum cere tradiţia concertelor lui Morrissey, şi la Bucureşti fanii au încercat să înşele vigilenţa bodyguarzilor şi să urce lângă idolul lor, iar interpretul a strâns toate mâinile care-l căutau febril, ba chiar a şi semnat o carte a unuia dintre fani, ca să nu mai spunem că a învârtit deasupra capului un drapel românesc primit din public. Morrissey n-a ratat ocazia ca, pe piesa Meat Is Murder, să-şi reafirme convingerile vegetariene şi, cu o lacrimă sub pleoapă, să condamne modalităţile barbare de sacrificare a animalelor în abatoarele mega-industrializate. Şi a încheiat cu un manifest antimonarhic, The Queen Is Dead, o piesă la finalul căreia a aruncat în mulţime cămaşa-i neagră. Nu însă şi coroana-i aurie. Pe care dacă nu se va decide s-o azvârle la un moment dat, nu i-o va putea lua nimeni. Căci Morrissey i-a convins chiar şi pe scepticii de carieră că este un rege al rockului. Alternativ. Sau indie, spuneţi-i cum doriţi.

Mă pregătesc să pun punct nădăjduind că britanicul hiper-republican ne va ierta metaforele regaliste, ca şi faptul că, după ce ni se vor mai dilua în memorie cumplitele imagini cu animale chinuite de semeni de-ai noştri, vom mai gusta totuşi dintr-o friptură. Şi, odată iertaţi, sper să ne mai binecuvânteze, măcar o dată, cu prezenţa sa miraculoasă.

Davian VLAD