Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?

Publicat de Cosmin Meca, 27 septembrie 2022, 10:04 / actualizat: 27 septembrie 2022, 11:20

O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.

O dragoste la tinereţe, cu un bărbat tot din familie nobilă.

O fericire curmată de Primul Război Mondial, apoi muncă filantropică și nașterea a trei prinţese, dintre care doar una a supravieţuit și a dus numele familiei mai departe: Caradja.

Al Doilea Război Mondial, salvarea a sute de prizonieri, apoi foametea și naţionalizarea. O evadare cu un vas petrolier, pe Dunăre.

O întoarcere neașteptată, după Revoluţie. O înșiruire de evenimente atât de surprinzătoare încât par să fie ficţiune. Aceasta a fost viața Ecaterinei Caradja.

Povestea începe în 1913, când războiul era atât de aproape, dar nu se știa. Ecaterina Olimpia Kretzulescu, 20 de ani, fiica Irinei Cantacuzino și a lui Radu Kretzulescu, recent ieșită în societate, se îndrăgostește de Constantin Caradja, un tânăr înalt și timid pe care îl întâlnește la o recepţie.

Ecaterina nu știa prea multe despre istoria familiei lui Constantin, așa că bunica, Ecaterina Băleanu (a doua soţie a lui Grigore Cantacuzino), a dus-o la un cunoscut istoric din București, care a lămurit-o pe scurt: „Familia ta cantacuzină a venit în România spre sfârșitul secolului al XV-lea.

Doar Kretzuleștii sunt aici din timpuri imemoriale. În secolul al XVI-lea, familia Caradja era deja în ţară, servindu-i pe suveranii de atunci.

Dacă îi studiezi pe Nicolae Caradja și pe Constantin Caradja, vei vedea că au dat legi bune, mai ales pentru asistenţa socială. E adevărat că au venit ca parte a grupului numit Fanarioţi, cei trimiși de turci drept ambasadori.

Dar n-au fost cu toţii răi pentru ţară“. Istoricul pe care prinţesa Ecaterina îl menţionează în autobiografie e nimeni altul decât Nicolae Iorga.

Căsătoria a avut loc, cu aprobarea Regelui Carol I, la Zamora (actualul Castel Cantacuzino). O Kretzulescu, fiică de Cantacuzino, a devenit deci o Caradja.

Prințesa Ecaterina Kretzulescu, în 1910, când încă nu devenise o Caradja

Din căsătorie s-au născut trei fete: Irène, Marie și Alexandra. Ar fi putut fi o mare familie fericită. Dar istoria a vrut altfel. Marie a murit la Viena, la doar 17 ani, în urma unei boli infecţioase la plămâni. Irène, proaspăt căsătorită, a murit alături de soţul său în cutremurul din 1940. Doar Alexandra a trăit și a dus numele mai departe, până spre zilele noastre.

Dar nu ne-am întors încă în 2022.

Povestea noastră a ajuns în perioada interbelică, în care Ecaterina Caradja se dedică propriei familii și multor copii fără familie, de la Leagănul Sfânta Ecaterina și din împrejurimi. „Indiferent de tristeţea din inimă, exista mereu munca. În grija noastră erau 1000 de copii în București și 2000 în cele 12 sate [satele delângă moșia de la Nedelea,printre care Florești, Filipeștiide Târg, Ariceștii Rahtivani –n.r.]“, își amintea peste ani prinţesa.

„Leagănul“, așa cum îi spune familia, fusese construit chiar pentru ea, de către mama sa, Irina Cantacuzino. Căci accentele dramatice ale vieţii Ecaterinei au apărut mult mai devreme.

Răpirea

Când avea 3 ani, tatăl, RaduKretzulescu, a răpit-o, în speranţa de a obţine un milion de lei de la bogatul său socru, Grigore Cantacuzino. Șantajul nu a funcţionat, iar mama, Irina Cantacuzino, a cerut până la urmă divorţul.

Însă viaţa micuţei Ecaterina nu și-a reluat cursul normal. Tatăl a dus-o într-un orfelinat din Anglia, unde a fost înscrisă sub numele Jeanne Bardin, spunându-i-se că este franţu- zoaică și că părinţii au murit într-un accident de tren. De-abia în 1906, când Irina (căsătorită a doua oară cu unul dintre fiii lui Ion Ghica) a murit, fostul ei soţ a transmis fa- miliei Cantacuzino că răzbunarea nu mai are sens și că-și pot găsi nepoata în Anglia, într-un orfelinat.

Săraca Jeanne a devenit prinţesa Ecaterina de-abia la vârsta de 14 ani, când s-a întors în sânul Cantacuzinilor. Până să moară, mama ei a știut că fiica trăiește undeva în lume, într-un orfelinat. Tocmai de aceea, pe peretele capelei de la Leagănul Sfânta Ecaterina stătea scris: „Pentru copiii fără mamă, de la o mamă fără copil“.

Și tot din același motiv, într-o familie în care prenumele se transmit din generaţie în generaţie, „Radu“ a devenit tabu. „Să nu mai aud prenumele ăsta vreodată“, îi spunea Ecaterina, peste ani, nepoatei sale, Brianna.

Ajutor pentru orfani, dar și pentruprizonierii de război

Devenită adultă, Ecaterina a continuat și a extins activităţile umanitare ale mamei, a investit în moșia de la Nedelea, în judeţul Prahova, și a construit casa de pe strada Occidentului, din București.

În august 1943, când câmpurile petroliere de la Ploiești au fost bombardate, pe terenurile din zonă au aterizat forţat zeci de piloţi americani, pe care ea i-a salvat și i-a îngrijit. Au numit-o „Îngerul de la Ploiești“ și cu mulţi dintre ei avea să se întâlnească în a doua jumătatea secolului, când a trăit ca rezident permanent în Statele Unite. („Mi s-a cerut înmod constant să renunţ la cetăţeniape care o aveam, dar nu suportam nici măcar gândul că voi renunţala România“, povestea Ecaterina Caradja după Revoluţie.)

Postul de televiziune NBC i-a organizat Ecaterinei Caradja o întâlnire-surpriză cu Richard Britt

Mărturia mitraliorului Richard W. Britt de pe bombardierul Chattanooga Choo-Choo,care a aterizat forţat pe moșia dela Nedelea pe 1 august 1943, e revelatorie pentru curajul prinţesei:

„I-am arătat mâinile și i-am spus că sunt ars. Mi-a descheiat nasturii de la cămașă și mi-a privit pielea. Eran umai bășici. Au venit nemţii să mă ia. Femeia care vorbea englezește știa și germana. Iar asta era singura limbă străină în care mă mai descurcam și eu. A parlamentat, le-a explicat că eram prizonierul românilor, nu al lor, că aveam nevoie urgentă de îngrijiri medicale, dar, până la urmă, i-a trimis la dracu’ și m-a urcat în mașina ei, un «Lincoln» 1937, cu care m-a transportat în viteză la spital, unde doctorii m-au uns și m-au bandajat… Femeia aceea, cu care am rămas prieten tot restul vieţii, era prinţesa Ecaterina Caragea”. 

Fragmentul face parte din articolul „Caradja și Cantacuzino. Istoria numelor care nu se pierd și a patrimoniului care nu e avere”, publicat în numărul 248 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 septembrie – 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.

sursa: historia.ro