Cum era viața femeilor în timpul epidemiei de ciumă din secolul al XVII-lea

În 1665, ciuma bubonică a devastat Londra, ucigând zeci de mii de oameni. Zeci de londonezi au documentat focarul, dar puțini au vorbit despre cum era viața femeilor în timpul ciumei.

Aceasta este povestea victimelor, supraviețuitorilor și a celor însărcinați să se ocupe de cei morți sau aflați pe patul de moarte. Iată ce scrie History Extra despre femeile londoneze din secolul al XVII-lea.

În lunile lungi și sumbre ale anului 1665, ciuma bubonică s-a răspândit în Londra. În timp ce mii de oameni zăceau bolnavi și pe moarte, cineva a trebuit să îndeplinească sarcina neplăcută de a-i îngriji pe cei afectați în ultimele momente ale vieții lor. Acea sarcină a revenit femeilor.

Atunci când a izbucnit ciuma, se aștepta ca parohiile individuale să pună în aplicare Ordinele Ciumei la nivelul întregului oraș, care stipulau că două femei să fie numite pentru a servi ca îngrijitori (sau asistente) ai celor infectați.

Femeile au avut una dintre cele mai grele slujbe imaginabile

Aceste femei erau, de obicei, pensionare în vârstă sau văduve, care trăiau din acte de caritate și puteau fi constrânse să-și asume această sarcină cu amenințări la pomana, hrana sau pensiile pe care le primeau. O femeie care își aștepta execuția în Poole, Dorset și-a asumat rolul de asistentă în schimbul unei grațieri.

Femeile au avut una dintre cele mai grele slujbe imaginabile, dar simpatia și admirația față de viața femeilor în timpul ciumei lăsa de dorit. Fiind unele dintre puținele persoane cărora le era permisă intrarea în casele infectate și lucrul în apropierea persoanelor bolnave, femeile au inspirat teamă și repulsie în rândul unei populații îngrozite.

Pentru medicul Nathaniel Hodges, ele erau „ființele mizerabile [care], din lăcomia de a jefui morții, își sugrumau pacienții și dădeau vina pe boală”. Asistentele au fost, de asemenea, acuzate că „au transmis în secret pata pestilentă de la rănile bolnavilor către cei sănătoși”.

Se spune că o asistentă ar fi fost zdrobită sub greutatea bunurilor pe care le furase de la o victimă a ciumei.

Femeile din toate clasele sociale erau bine pregătite în tainele medicinei

Și o asemenea reputație era greu de zguduit. La mai bine de 200 de ani după ce Marea Ciumă și-a revendicat ultima victimă, Florence Nightingale deplângea faptul că, în mod tradițional, îngrijirea bolnavilor a fost lăsată în seama „celor care erau prea bătrâni, prea slabi, prea beți, prea murdari, prea proști sau prea nepricepuți pentru a face orice altceva”.

Cu toate acestea, dincolo de o asemenea dezaprobare nemiloasă apare o imagine mai nuanțată a îngrijirii medicale în timpul ciumei. Atunci când se afla în carantină în timpul unui focar din 1636, Edward Conway a cerut în mod special să fie trimiși „doi îngrijitori atenți” pentru a-l îngriji pe el și pe prietenul său.

Între timp, abilitățile asistentelor în gestionarea îngrijirii erau de așa natură încât, spre sfârșitul anului 1665, William Godfrey a cerut ca, împreună cu trei gardieni, „o asistentă sau două” să aibă permisiunea să continue munca la spitalul din Westminster pentru a-l menține în siguranță.

Asistenta domnului și a doamnei Pearce a fost atât apreciată încât, atunci când a contractat și ea ciuma, a fost tratată alături de ei și „vindecată”. Samuel Pepys a întâlnit o asistentă care, departe de a fi „proastă”, a cerut mulți bani pe săptămână pentru a îngriji o fată bolnavă.

Viața femeilor în timpul ciumei și inspectorii de cadavre

Și, spre deosebire de ceea ce a scris Florence Nightingale, cei care aveau grijă de bolnavi nu erau exclusiv „bătrâni”, „slabi” și „beți”. De fapt, femeile din toate clasele sociale erau bine pregătite în tainele medicinei.

Printre acestea se numărau femei nobile precum Lady Isham, care l-a sfătuit pe nepotul ei să poarte la gât o amuletă aducătoare de noroc; iar doamna Taswell, soția unui comerciant, i-a dat fiului ei „o plantă numită angelica, niște uleiuri parfurmate și vin spaniol” pentru a-l feri de ciumă.

În anii 1660, Londra avea cel puțin 60 de practicieni medicali fără licență. Nu este clar dacă toți au rămas în capitală când a izbucnit ciuma, dar este interesant de remarcat faptul că, în timpul izbucnirii din 1607, o asistentă numită Alice Wright a rămas în oraș și pacienții se îngrămădeau la ușa cabinetului ei de lângă închisoarea Newgate.

Atunci când îngrjitoarele celor cu ciumă nu puteau face mai mult pentru pacienții infectați, era timpul să intre în acțiune „căutătorii”. Căutătorii erau femei ce aveau sarcina de a inspecta cadavrele și să spună, pe cât se pricepeau, ce anume i-a ucis pe acei oameni.

Ordinele Ciumei prevedeau ca fiecare parohie să-și aleagă propriii căutători, iar aceștia să fie femei cu „o bună reputație”.

Femeile lucrau în perechi și primeau plata per corp

Dar de ce sarcina aceasta era rar atribuită bărbaților? Probabil pentru că femeile s-au ocupat în mod tradițional de decedați spălând, bărbierind și îmbrăcând cadavrul unei persoane gata de înmormântare.

Aceasta a fost cea mai sumbră dintre sarcini. Căutătorilor li s-a oferit o listă de simptome pe care să le verifice la cei morți, inclusiv prezența unor umflături în jurul gâtului și a abceselor. De obicei femeile lucrau în perechi și primeau plata per corp, cerându-li-se să se identifice purtând o baghetă roșie.

În mod tragic, 1665 s-a dovedit a fi un an incredibil de încărcat pentru astfel de femei. În timpul Marii Ciume, căutătorii au înregistrat nu mai puțin de 68.596 de morți de ciumă.

Datele lor brute au stat la baza lucrării Bills of Mortality care, la rândul ei, a oferit oamenilor de atunci singura modalitate de a monitoriza progresul ciumei în oraș. Până în prezent, Bills of Mortality formează baza oricărui studiu despre ciuma modernă timpurie din Londra.

Capacitatea de a condamna o întreagă gospodărie la carantină

Aceasta nu era o vocație nouă. Femeile examinaseră morții de ciumă încă din secolul al XVI-lea; știm, conform cercetărilor lui Richelle Munkhoff asupra căutătorilor de ciumă, că „Mama Benson” și „Mama Sewen” au fost angajate să „caute” victimele ciumei în parohia St Margaret Lothbury din Londra încă din 1574.

Asemenea asistentelor, căutătorii au inspirat adesea repulsie în rândul colegilor lor londonezi, o antipatie crescută doar de capacitatea lor de a condamna o întreagă gospodărie la carantină. Poate că această putere a condus la credința că cei care caută ar putea fi ușor corupți.

Thomas Dekker scria în timpul focarului din 1603 că oamenii puteau da „o mică mită celor care caută” pentru a evita carantina. Statisticianul Societății Regale, John Graunt (a cărui faimă se bazează chiar pe datele pe care le-au recoltat căutătorii), a opinat că cei care caută nu erau de încredere și puteau fi cumpărați cu „o cană de bere și doi penny”.

Femeile erau primele care mureau

Dar nu toată lumea a împărtășit temerile lui Graunt și Dekker. De fapt, căutătorii nu numai că puteau fi tratați cu respect, dar și-au păstrat adesea pozițiile timp de mulți ani. Cercetările lui Munkhoff au dezvăluit că „Văduva Bullen” a îndeplinit rolul de căutător al parohiei timp de aproape 30 de ani, petrecându-și o mare parte din acest timp alături de o căutare numită „Văduva Hazard”, care a fost căutător timp de 33 de ani.

„Sexul masculin are cel mai mult de suferit”. Așa a scris statisticianul John Graunt despre o epidemie de ciumă care a cuprins Anglia în 1603, ucigând mii de oameni. Graunt avea dreptate: focarul din 1603 a omorât într-adevăr mai mulți bărbați decât femei. Dar atunci când ciuma a revenit în Londra în 1665, s-a întâmplat exact opusul. Întrebarea este: de ce?

Cercetările istoricului Justin Champion au arătat că în timpul Marii Ciume au murit cu 168 de femei mai mult decât bărbați. Acest număr ar putea părea lipsit de importanță, dar, după cum sugerează chiar cuvintele lui Graunt, în timpul secolului al XVII-lea bărbații au murit de obicei mai des decât femeile.

Rata mortalității în timpul Marii Ciume a trecut de la 9 femei la pentru fiecare 10 bărbați la 10 femei pentru fiecare 9,9 bărbați. În plus, după ce a examinat trei parohii în special, Champion a găsit un vârf înainte de vară în mortalitatea feminină, care a depășit-o cu mult pe cea a bărbaților. Cu alte cuvinte, femeile par să fi luat ciuma mai devreme. Motivele acestei discrepanțe sunt obscure.

De ce erau femeile mai susceptibile să fie infectate?

S-ar putea ca apropierea femeilor de casă să le facă nu doar să fie mai susceptibile de a contracta boala, ci și de a o contracta mai devreme. Alternativ, ar putea însemna că prezența asistenților medicali în casele bolnavilor să determine denaturarea raportului de gen sau chiar că mai mulți bărbați au fugit din capitală decât femei.

Diaristul Samuel Pepys și romancierul Daniel Defoe (cel din urmă într-o relatare fictivă) au scris că femeile au fost trimise în afara orașului înaintea bărbaților. Cu toate acestea, atunci când a călătorit la Londra în perioada de vârf a ciumei, William Taswell spune că a purtat mesaje pentru gospodăriile conduse de femei.

Printre ele se număra și Johanna, care a fost pentru mult timp îngrijitoarea familiei sale și chiar a sa în copilărie și care a contractat ciuma la scurt timp după vizita lui Taswell.

Viața femeilor în timpul ciumei și supraviețuitorii

Pentru foarte mulți londonezi, Marea Ciumă a fost o catastrofă fără cale de scăpare. Chiar și viața celor care au supraviețuit epidemiei a fost distrusă complet; printre ei, de exemplu, s-a numărat și Elizabeth Lingar, care și-a pierdut soțul și cele două fiice și a fost înregistrată pentru asistență socială în 1666.

Dar unii au reușit să meargă mai departe. Betty Mitchell, tânăra fiică a unui mercer din Westminster, și-a pierdut logodnicul din cauza ciumei, dar s-a căsătorit cu fratele său. Alții au reușit să aibă vieți de succes în anii de după ciumă, femeile bogate având cele mai mari șanse de a prospera.

Anne Maxwell a moștenit o tipografie profitabilă după moartea soțului ei, în 1665, și a devenit una dintre cele mai prolifice tipografi din anii 1660 și 1670. Mai sunt multe mii de femei ale căror povești s-au pierdut în negura timpului.

De exemplu, Samuel Pepys s-a lovit în plină noapte de două femei care plângeau în timp ce duceau sicriul unui bărbat; într-o altă poveste, o tânără a reușit să iasă din carantină fără ciumă; și povestea unei mame pe care preotul Thomas Vincent a văzut-o purtând sicriul copilului ei către cimitirul New Churchyard.

Au putut aceste femei să-și refacă viața în următoarele decenii? S-ar putea să nu aflăm niciodată.

sursa: descopera.ro