DE ACTUALITATE

Emil Boroghina: o viata pentru teatru

Emil Boroghina s-a născut in 1940 în oraşul Corabia, Olt. În 1963 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, secţia Actorie, fiind apoi repartizat la Teatrul Naţional Craiova.  Actor şi regizor, în 1988 este numit director al acestui teatru, pe care l-a condus până în anul 2000. În prezent, Emil Boroghină este directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, pentru care a primit, în 2007, Premiul de Excelenţă al UNITER. A mai fost onorat cu premiul Academiei Române, premiul pentru cel mai bun manager de teatru acordat de British Council şi premiul „Omul anului 1995”, acordat de American Biographical Institute. Este cetăţean de Onoare al oraşelor Craiova şi Corabia şi decorat cu Ordinul Naţional „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler.    

EMIL BOROGHINA

„În clasa a X-a, am ascultat la „Teatru la microfon” o piesă care a devenit capitală pentru mine, este vorba despre „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. În rolul principal, Miroiu, era distribuit maestrul Beligan. M-a emoţionat atât de mult, încât, a doua zi, m-am dus la Biblioteca orăşenească din Corabia şi am cerut teatrul lui Mihail Sebastian. Am învăţat piesa pe dinafară; visam eu, îmi plăcea teatrul, dar nu îndrăzneam să gândesc la treaba asta … Profesorul de istorie spera să fac Facultatea de Istorie, cel de desen să fac Arhitectura, aveam destul de multe lecturi la vârsta mea, în comparaţie cu ceilalţi colegi… Dintotdeauna am fost aşa, un visător, şi probabil că şi-a pus amprenta asupra sensibilităţii mele şi faptul că mama ne-a crescut pe noi, pe mine şi pe fratele meu, singură, pentru că tata era mereu prin spitale şi apoi a murit; eu intuiam faptul că ea face foarte multe sacrificii, îmi părea rău şi aveam o tristeţe care se aşternuse peste adolescentul Emil Boroghină…

În perioada Paştelui, ca să nu ne ducem la denii, ne obligau să participăm la „reuniuni  tovărăşeşti”, eu fugeam de acolo, n-am învăţat să dansez… Spectacolele pe care le auzeam la „Teatru la microfon” erau o oază, un refugiu pentru mine, adolescentul…

După ce am terminat liceul, nu am dat examen la facultate, pentru că nu îmi permiteam nici să plătesc biletul de tren până la Bucureşti, nici să stau la o gazdă, cât dădeam concursul la o facultate. În timp ce mama credea că mă pregătesc pentru Facultatea de Istorie sau Arhitectură, unul dintre colegii mei, unul frumuşel, Nicolae Tatu, mi-a zis: „Mă, hai să mergem să dăm la teatru!” Sigur că m-a tentat; am plecat cu el la Bucureşti, am căzut la primul examen, luasem o notă destul de bună la recitare, dar am căzut la proba de ritm şi auz muzical….

Datorez pasiunea mea pentru teatru faptului că l-am ascultat în spectacolul „Steaua fără nume” pe maestrul Radu Beligan; el a devenit modelul meu de viaţă, idolul meu…

RADU BELIGAN - CONFERINTA

L-am cunoscut în 1958. Mă angajasem la magazinul „Bucureşti” un fel de hamal… De fapt, întâi am fost la o şcoală postliceală de ajutor de vânzător, dar m-au angajat până la urmă, ca să nu fiu obligat să plătesc şcolarizarea, nu aveam nici buletin de Bucureşti şi m-au ţinut aşa, la cutiuţă, ca ajutor de vânzător. Mă plăteau, eu mergeam la cursurile de pregătire duminicale, iar, seară de seară, mă duceam la spectacole, mai ales la Naţional – unde cunoscusem o parte dintre actori, care mă îndrăgiseră pentru „nebunia” mea şi vedeau un ins care tremura, acolo, să mai vadă doi-trei actori…

Stând, o dată, în jurul prânzului, la intrarea actorilor de la Teatrul Naţional, să-i văd cum ies după repetiţie, Victor Eftimiu, dramaturgul şi poetul, a venit direct la mine: „Ce-i cu dumneata? Te-am văzut şi ieri aici! Tot aşa, mâncai dintr-un colţ de pâine neagră!…” Ştiam cine este şi i-am spus: „Domnule Eftimiu, eu iubesc teatrul, şi Teatrul Naţional, şi actorii şi visez să devin actor…” I-am povestit istoria cu domnul Beligan. „Ştii ce? Hai cu mine!” M-a luat de mână, m-a dus în teatru şi m-a prezentat domnului Beligan. Nu mai ştiam să vorbesc! Eram paralizat. Domnul Beligan, fiind pedagog şi psiholog, m-a luat şi m-a dus în biblioteca teatrului, a stat de vorbă cu mine, m-a luat sub aripa dânsului şi … nu m-a lăsat nici acum!

Este o legătură foarte strânsă între noi, îi datorez maestrului Beligan pasiunea mea pentru teatru; iar faptul că, dacă am reuşit ceva în viaţă, i se datorează şi dânsului, pentru că am avut întotdeauna un model, un pisc spre care priveam, cu conştiinţa că nu voi ajunge niciodată acolo unde este el!”

A consemnat Simona Lica

%d blogeri au apreciat: