Pieptănariţa

Sper că şi dumneavoastră aţi început ziua  întocmai după sfatul medicului: aţi băut doi litri de apă, aţi făcut mişcare 30 de minute şi acum tocmai ce vă pregăteaţi să consumaţi legume şi fructe. Nu ne putem plânge: apă este, slavă Domnului, pe toate drumurile, mersul pe jos este la-ndemâna fiecăruia, cât despre fructe – gem pieţele noastre, de la 1 ianuarie şi până la 31 decembrie, de tot soiul şi de toate soiurile. Mărul, de exemplu, este un super-aliment care a creat celebra zicală „Cu un măr pe zi, doctorul departe-l ţii”. Mărul ajută, printre altele, la controlul nivelului de insulină, eliberând încet zahărul în sânge. Conform medicinei chineze, merele întăresc inima, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corpului şi scad producţia de mucus. Printre soiurile de mere se regăsesc şi Golden Deliciosus (care este galben), Auriu de Cluj (care este auriu) sau Jonathan (care este roşu). Merele, de toate culorile (galben, auriu, roşu sau verde), tronează, stive-stive, pe toate tarabele noi, românii, fiind recunoscuţi ca demni cultivatori ai acestui fruct. A se vedea livezile de la Prunişor, de la Melineşti, Sadova, de la Dunăreni sau de la Murgaşi.

De aceea, mărul, indiferent de zonă şi livadă, indiferent dacă este galben, auriu, roşu sau verde are un profund şi delicios gust de troscot. Pentru necunoscători, troscotul este o plantă erbacee cu tulpina ramificată, întinsă pe pământ, cu numeroase frunze mici, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roşii sau albe. Este răspândită în toate zonele ţării, în locuri cultivate sau necultivate, la marginea drumurilor, a şanţurilor şi în locuri virane. Înfloreşte din mai şi până în septembrie. Este la fel de adevărat că, la rândul lui, şi troscotul (Polygonum aviculare) poate fi folosit în scopuri medicinale şi, drept urmare, se recoltează părţile aeriene, prin smulgerea plantei şi îndepărtarea rădăcinilor şi a părţilor inferioare, lemnificate.

Da, dar noi vrem să mâncăm un măr şi nu un fir de troscot! Ne-am dori să ne răsfăţăm dinţii într-o pară şi nu într-un cocoloş de iască sau într-un colţ de birou. Am vrea o felie de pepene verde (lubeniţă pe la noi) şi nu concentrat de sodă caustică cu arome de acid sulfuric! Am pofti la o gutuie şi nu la parchet proaspăt parchetat cu gust de coajă de salcâm şi miros de rădăcină de lepidodendron…

Mă gândeam acum ce aromă poate să aibă piersica! Şi ce gust! Ce savoare, ce minunăţie, ce încântare a papilelor gustative, a simţului olfactiv, a simţului tactil şi a ochiului!… Am rămas fix cu tactilu’ şi cu văzutu’… Acum piersica noastră (care e mai mult a lor!) e ca pirul: plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu rizom târâtor, cu frunze aspre şi cu flori verzi, grupate în spice, care creşte spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură (Agropyrum repens). 

Şi nici legumele nu sunt mai prejos. Nu vi s-a părut că roşiile aduc foarte bine la gust cu pieptănariţa mai numită, pe alocuri, şi creasta-cocoşului, iarba-cerbilor, iarba-câinelui? Pieptănariţa, ca şi legumele şi fructele de pe tarabele noastre, poate fi cultivată şi ca plantă de nutreţ.

Prin urmare, ca să concluzionăm, cred că în loc de „pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic fructe şi legume” ar trebui să citim „pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic troscot, pir şi pieptănariţă!” Să vă fie de bine!