Poveştile clipei: „Un sfârşit e un început”

În orele astea lungi când, în văzul tuturor, anii consecutivi se acuplează neruşinat şi se canibalizează de zor, nici că mai putem articula sudălmile pe care ni le pregătiserăm din timp pentru momentul mult aşteptat al ieşirii lui 2016 din scenă. Astfel că, din motive care ne scapă uşor printre degete, privim senin la zadarnicele-i zbateri de ultim ceas şi ne surprindem întrebându-ne lângă catafalc dacă nu cumva nu a fost şi el ca toţi ceilalţi ani de care ne-am tot despărţit cu fluturări de palme şi cioburi de sticlă. Cu rele, cam multe, e adevărat, şi cu bune, au fost şi din astea, zbârcitul an merită probabil mai mult decât dispreţul pe care ni-l cultivaserăm meticulos în ultima vreme şi care căpătase alură de sequoia. Fiindcă dacă umbrele sale de arbore bătrân nu ne vor bântui în viitorul ce ni se aşterne la picioare, luminile sale ar putea scoate curând la iveală şi ceva speranţe aburinde, câteva zâmbete aprinse şi nişte îmbrăţişări tremurânde. Până una-alta, însă, ne putem permite să ne bucurăm zgomotos de faptul că uneori sfârşiturile sfârşesc prin a deveni începuturi fără de sfârşit.

Text: Davian Vlad

Foto: Dan Păsărin