Poveştile clipei: „Vise de azbest în infernul #colectiv”

Publicat de Davian Vlad, 30 octombrie 2019, 07:30 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:13

Pentru o clipă am crezut că tot muzica e de vină. Doar ea era cea care tocmai ne făcuse sufletele să se zbată ca fluturii inocenţei în pumnul promisiunilor deşarte. Apoi am văzut-o chircită într-un colţ pe care rânjetul fierbinte al morţii nu-l găsise încă, privind şi ea îngrozită cum se zdrobeau de podea iluziile de ceară ale generaţiilor nenăscute. Cu un ultim efort, am ridicat-o pe umerii încovoiaţi de lacrimile incandescente ale disperării şi, deşi abia mai putea să-şi ridice privirea, am simţit că-şi îndreaptă răsuflarea către rănile deschise în care umbrele uitării încercau să se strecoare. Alergam cu vântul disperării în plete, spulberând norii de catran şi călcând mormanele de speranţe pierdute de cei care-şi strigau acum deznădejdea de dincolo de tăcere. Cu urechile acoperite de linişti de ger, am fugit spre poarta albastră prin care visele de azbest ieşeau din infernul #colectiv. Şi abia când am zărit noaptea, am ştiut că mai există ziuă. Şi, deşi viitorul devenise şoaptă de celuloid, muzica îşi recâştigase nemurirea. De-acum puteam să plângem pe altcineva. Un an, o viaţă. Poate mai mult. (30 octombrie 2016)

Text: Davian Vlad

Foto: Dan Păsărin

Mulţumiri speciale trupei No Antidote!