Vară, coduri, TIR-uri și alte stațiuni

Publicat de Cosmin Meca, 26 august 2017, 08:00 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 21:31

Ce vară, dragilor, ce vară… Ce coduri, ce temperaturi, ce zăpușeală, ce zăpăceală, ce mahmureală… Parcă niciodată n-a fost așa de clocotită atmosfera și fierbinte stratosfera.

Nu că mă laud, dar eu parc-am simțit că n-o să-i fie bine vacii noastre și, preventiv, am plecat, încă din iunie, la o cură de răcoare să mă scap de cald și soare.

Am fost la Căciulata, pe malul Oltului, să mă bucur de liniște, să mă reculeg, să-mi, vorba-aia, încarc acumulatorii. Ce vrei mai mult decât să te trezești cu ochii-n bătrânul Olt și-n verdeața muntelui? Ce bucurie mai mare decât să stai pe balconul camerei și să-ți bei cafeluța în ciripit de păsărele și în vuiet lin de ape? Și asta după ce, o noapte întreagă, numeri sutele, miile de TIR-uri care trec la doi pași de fereastra ta.

Am citit undeva că, prin zonă, trec zilnic 30 000 de mașini. 30 000. Ca să mă mai încurajez nițel, presupun că „zilnic” înseamnă 24 de ore. Asta înseamnă o mașină la fiecare 3 secunde. Asta înseamnă că, în cele 5 zile de relaxare, urechile mele au înfulecat zgomotul a 150 000 de mașini. 150 000!!! Este că vă roade invidia? Nu mai pun că, mai ales noaptea, am salutat, în gând, fiecare tren de persoane sau de marfă care ținea, cu orice preț, să dea semnale la intrarea, la mijlocul și la ieșirea din stațiune.

O, Doamne, ce nopți feerice, ce fericire a sufletului, ce încântare a urechilor… Cred că aici, la Căciulata, a scris Alexandru Macedonski „Noaptea de mai”, aici a compus celebrul vers: „Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.”

Am avut, nu una, ci patru nopți de fericire. Dar, nu mă pot plânge. Așa-i în concediu, vrei schimbare, vrei adrenalină, vrei acțiune… Acțiunea „TIR-ul”, acțiunea „Trenul”, acțiunea „Claxonul” sau acțiunea „Raba”.

O să-mi spuneți că puteam să mă odihnesc ziua, nu-i așa? Nu-i așa! Luni, marți, miercuri și joi pân-a nu pleca, chiar sub nasul meu (și-al altora), niște meșteri iscusiți au pus gresie pe o terasă de dimineața până seara. Părea că vor să gresieze toată stațiunea și zonele limitrofe. Cel mai mult mi-a plăcut flexul: nu i-a tăcut motorașul nicio clipă. Mde, cine-o face ca mine, ca mine să pățească…

Prin urmare, după ce m-am distrat copios printre tiruri, trenuri și flexuri m-am întors acasă la codurile noastre: galben, portocaliu, roșu. Aproape c-am început să mă obișnuiesc. Aproape c-a început să-mi placă. Ăla roșu e exact pe gustul meu. La celelalte am unele probleme: mă ia cu frig, mi-e teamă să nu răcesc, mi-e frică să nu-mi înghețe nasul și picioarele. După două zile de cod roșu de caniculă, la ăla portocaliu îmi pun căciula și mănușile, iar la cel galben pornesc centrala termică și scot plapuma de la naftalină. Să dorm liniștit!

Dar, încet-încet, vine toamna, ne răcorim, punem legumele și fructele la borcane, varza pe balcon, busuiocul atârnat pe lustră. Apoi, vine iarna… Și iarna ne facem planuri de vacanță…

Am de gând, pentru la anul, să le fac cinste unora cu câte patru-cinci zile la Căciulata. Pe malul Oltului! Eu am să stau acasă și, de câte ori o să simt nevoia de vacanță, o să mă duc pe centura de nord a Craiovei, să mă satur de TIR-uri și de relaxare. Fără niciun fel de cheltuială și fără calmante.