Zece lucruri pe care să nu i le spui copilului tău
Publicat de Ducu Mogoseanu, 10 mai 2015, 10:20
Lasă-mă, nu mă deranja!
Orice părinte are nevoie uneori de o pauză, de un timp pentru el sau pentru o treabă importantă pe care o face la un moment dat, dar a spune copilului de multe ori sau zilnic „lasă-mă, am treabă!“ îl va face să creadă că nu mai are niciun rost să îţi vorbească, deoarece va fi mereu respins.
Dacă se obişnuieşte să nu îţi spună lucruri când este mic, la adolescenţă nici atât nu va mai dori să îţi vorbească.
De mici, copiii ar trebui să ştie că părinţii lor au mereu timp pentru ei. Dacă eşti foarte ocupat sau stresat, spune-i copilului: „Mami/tati are ceva de terminat acum, aşa că te rog mult să stai un pic liniştit, să te joci câteva minute, iar când termin mă joc cu tine“.
- Mişcă-te mai repede!
Program supraîncărcat, trafic aglomerat, restaurant plin, somn insuficient… Majoritatea părinţilor copiilor care au început să facă singuri lucruri (să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc.) spun aceste cuvinte copiilor lor.
Cât de des şi pe ce ton spuneţi copiilor aceste cuvinte? Dacă aţi devenit nervoşi, le spuneţi ţipând! Vom face copilul să se simtă vinovat că noi ne grăbim, însă nu îl vom motiva în niciun caz să se mişte mai repede.
Mai degrabă ne luăm un timp în plus pentru ca şi copilul să ţină pasul sau îl anunţăm din timp ce are de făcut.
- Eşti atât de…
… agasant, nu eşti sănătos la cap, atât de timid, eşti rău, mincinos, tâmpit, nesimţit, dezordonat etc. Etichetele pe care le punem copiilor sunt scurtături către schimbarea copilului în sensul pe care îl dictează eticheta.
Copiii mici cred ceea ce li se spune fără a pune nimic sub semnul îndoielii, mai ales dacă afirmaţiile vin de la părinţi, bunici sau de la persoane pe care le apreciază – bone, educatoare. Etichetele negative devin în acest fel profeţii autoîmplinite, aceste afirmaţii subminând încrederea în sine.
Chiar şi etichetele care par pozitive (şmecher, isteţ) pot să destabilizeze copilul, stabilindu-i nişte aşteptări nepotrivite sau inutile. Afirmaţiile dure (prost, leneş, ratat) taie foarte adânc.
- Nu eşti în stare de nimic!
„Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva“, „Era şi timpul să faci asta“, Nu faci nimic ca lumea“, „Puteai mai mult“ sunt afirmaţii care rănesc.
Învăţarea este, în general, un proces de încercări repetate; copilul nu s-a născut învăţat şi nu are un manual de calitate în dotare pentru a şti ce e bine şi ce nu şi cât de bine ar trebui făcute lucrurile pentru a mulţumi pe toată lumea.
Mai ales pe părinţii veşnic nemulţumiţi, pentru care orice face copilul e prea puţin. Chiar dacă copilul a făcut exact aceeaşi greşeală şi ieri, comentariul tău depreciativ nici nu îl ajută, nici nu îl face să înveţe să facă mai bine acel lucru.
- Mai bine nu te mai făceam!
Dacă ai apucat să spui vreodată acest lucru copilului, înseamnă că trebuie să consulţi urgent un psiholog.
Nu numai pentru tine (care nu ştii să te controlezi şi ai deja probleme grave de comportament dacă ai fost capabilă să spui asta), dar mai ales pentru copilul tău, pe care l-ai traumatizat cumplit cu aceste cuvinte.
Te-ai gândit oare ce simte copilul care aude aceste cuvinte de la persoana în care are cea mai mare încredere din toată lumea?
- De ce nu poţi să fii şi tu ca…?
Poate părea motivant să ai o rudă sau un prieten ca exemplu de comportament („Uite ce frumos desenează cutare, ce frumos se poartă X, cum ştie să îşi lege şireturile Y, Z nu mai bea din biberon, de ce nu poţi şi tu să faci asta?“).
Prin comparaţie, copilul care nu face aceste lucruri se va simţi prost şi va vrea să le facă şi el. Aproape întotdeauna, comparaţiile îşi ratează scopul.
Copilul tău este el însuşi , nu X, Y sau Z. Într-un fel, e normal ca părinţii să îşi compare copiii între ei sau cu ai altora, să găsească un cadru de referinţă pentru nivelul achiziţiilor psihomotorii ale acestora.
Dar – în niciun caz – nu lăsa copilul să te audă făcând asemenea comparaţii! Fiecare copil are ritmul lui de creştere şi dezvoltare, temperamentul lui, personalitatea lui.
A-ţi compara copilul cu altcineva este ca şi cum i-ai spune copilului că ţi-ai dori ca el să fie altcineva sau altcumva. Aceasta le subminează încrederea în sine.
- Te omor cu bătaia!
Cu variaţiunile pe aceeaşi temă: „Te rup cu bătaia, îţi rup urechile, te arunc pe geam, te dau cu capul de pereţi…“.
Ameninţările, rezultate de obicei din frustrările părinţilor, sunt rareori eficiente. „Dacă nu faci asta, te bat/te omor/te dau afară etc.“
Problema este că orice ameninţare ai profera, dacă nu o duci la îndeplinire, îşi pierde valoarea. Şi asemenea ameninţări nu pot fi duse la îndeplinire!
De aceea, nu face ameninţări absurde, pe care nu le poţi pune în aplicare. Ameninţarea cu bătaia este cel mai ineficient mod de a schimba un comportament la copil.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mult timp îi trebuie pentru „a-şi învăţa lecţia“ atunci când greşeşte.
Studiile arată că şansele ca un copil de doi-trei ani să repete greşeala pe care a făcut-o puţin mai devreme sunt de peste 80% – indiferent de metoda de pedeapsă folosită pentru acea greşeală.
Nici chiar pentru copiii mai mărişori nu există o strategie de disciplinare cu eficienţă garantată.
- Să nu plângi!
Variaţiuni: „Nu fi trist!, Nu fi bebeluş! Nu ai motive să fii trist/ să-ţi fie frică!“. Dar copiii, mai ales cei mititei, sunt suficient de trişti sau supăraţi ca să plângă, deoarece ei nu ştiu să îşi asocieze eficient cuvintele cu sentimentele, acesta este mijlocul lor cel mai eficace de a-şi exprima sentimentele negative.
Ei devin supăraţi, chiar înfricoşaţi. A le spune să nu mai fie astfel nu îi face să se simtă mai bine, ba chiar le transmitem mesajul că emoţiile lor sunt greşite, că nu e bine să simtă lucrurile acestea.
- Las’ că vezi tu când vine taică-tu!
Acest clişeu nu este numai o formă de ameninţare, ci şi o formă penibilă de disciplinare. Ca să disciplinezi eficient, trebuie să iei tu atitudine, imediat!
Disciplinarea amânată rupe legătura între acţiunea copilului şi consecinţele acesteia, iar eficienţa se pierde. Până vine părintele “bau-bau” acasă, copilul a şi uitat ce prostie a făcut.
Mai mult, agonia anticipării şi aşteptării pedepsei este mai cumplită decât pedeapsa însăşi pentru greşeala făcută de copil. Apoi, pasând pedepsirea în îndatorirea altcuiva, îţi subminezi autoritatea.
La ce bun să o ascult pe mama dacă oricum nu îmi face nimic? Există părinţi care preferă să îl prezinte pe celălalt ca „poliţistul rău“ pentru a nu se pune rău cu copilul, dar pierderile reale sunt mult mai mari – în termeni de încredere şi chiar de afecţiune. Dacă nu acum, când va fi adolescent!
- Bună treabă! Ce copil bun!
Ce poate fi în neregulă cu aceste expresii?! Sunt nişte întăriri pozitive, sunt încurajări, nu? Singura lor problemă este că sunt nişte expresii vagi, nespecifice. Dacă spunem „Bravo! Bună treabă!“ pentru orice lucru mărunt pe care îl face copilul, remarca va deveni lipsită de semnificaţie. Un simplu refren.
Nu va mai fi motivat să facă şi eforturi reale pentru a realiza lucruri importante, deoarece toate sunt răsplătite cu „bună treabă“. Laudă cu adevărat numai realizările care presupun un efort din partea copilului, nu acţiunile pe care le face de nu ştiu câte ori zilnic.
Laudă comportamentul, nu copilul! Nu e deştept, cuminte, frumos, bun numai pentru că nu a dat mâncare pe jos sau pentru că a terminat un puzzle.
foto reprezentativ: Portret de copil by alexmazilu
sursa: unica.ro
