Ascultă vocea – Emil Cioran

Emil Cioran (8 aprilie 1911, Rășinari-20 iunie 1995, Paris) – filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

După studii clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu.  

Prima lui carte apărută în 1934 în România, „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu „Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați” și „Premiul Tinerilor Scriitori Români”. Succesiv au apărut: „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la față a României” (1936), „Lacrimi și Sfinți” (1937). Cel de-al doilea volum, „Schimbarea la față a României” a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”.

Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a „Îndreptarului” (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.