25 decembrie – Sărbătoarea Nașterii Domnului

Crăciunul sau Naşterea Domnului „s-a aşezat”, după naşterea lui Iisus Hristos, la toate popoarele creştine, peste străvechea sărbătoare a solstiţiului de iarnă şi a Anului Nou, din jurul datei de 25 decembrie, când, în cele mai vechi calendare, se credea că începe anul nou. Românii sunt singurii europeni care numesc Crăciun sărbătoarea din 25 decembrie. Toţi ceilalţi o numesc simplu, Naştere sau Naşterea lui Hristos: francezii îi spun Noël (atestat pentru prima dată în scris în 1112) din latinescul natalis, „zi de naştere”, italienii îi spun Natale, tot din natalis, spaniolii, Navidad şi englezii, Nativity, din nativitas (naştere), în timp ce grecii îi spun: Hristughena (Χριστούγεννα), adică (cele legate de) Naşterea lui Hristos.

În anul 330, împăratul Constantin a transformat marea sărbătoare a Soarelui Nebiruit, din 25 decembrie, în sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos. O mare schimbare născută dintr-o mare idee: aceea de a uni vastul imperiu pe care-l conducea, sub imperiul noului său Dumnezeu şi Protector, Iisus Hristos, folosindu-se de creştini, singura forţă ce-l putea ţine unit. Naşterea lui Iisus a fost exact simbolul de care avea nevoie: sugera începutul unei lumi noi, care se năştea odată cu el. De aceea, a şi ridicat, în Betleem, Bazilica Naşterii (330 – 335), ca un eikon  (simbol) al noii ere. Noua lume a lui Constantin începea să se ivească, se pare, în acest an de graţie, 330, cu o nouă capitală, Bizanţul (numit apoi Constantinopol/Oraşul lui Constantin), o nouă bazilică, Sfânta Sofia /Sfânta Înţelepciune a lui Dumnezeu,  începută în 330, care trebuia să facă din Bizanţ o nouă Romă şi centrul lumii creştine şi cu Bazilica Naşterii din Betleem.

Papa Iuliu I, înscăunat pe tronul Sf. Petru cu trei luni înainte de moartea lui Constantin, în 337, i-a înţeles ideea şi a oficializat sărbătorirea Naşterii Domnului.

În 381, la Sinodul de la Constantinopol, împăratul Teodosie a decretat că este dogmă data de 25 decembrie pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Spre sfârşitul secolului IV, marile comunităţi creştine din jumătatea orientală a imperiului au început să sărbătorească în mod obişnuit Naşterea Domnului, pe 25 decembrie: Biserica din Antiohia din 375, cea din Constantinopol în 379-380 şi, din secolul următor, şi bisericile din  Alexandria şi Ierusalim.