Destinații de week-end: Mănăstirea Cozia (foto)

Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor fiind voievodul Mircea cel Bătrân. A fost sfințită la 18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul lui Mircea cel Bătrân, în care se spunea:

„…a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 și 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De asemenea, i-a dat dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari. Mănăstirea avea robi țigani, care erau folosiți atât la exploatarea sării, cât și la spălarea nisipurilor aurifere  de pe Olt și Valea lui Stan de pe Lotru. Cozia va primi de la Mircea peste 10 sate, dar și mori, venituri din vămi, bălți, ba chiar o uliță comercială la Râmnic.  

La 28 martie 1415, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i s-a dăruit vama de la Genune. Lăcașul a primit ulterior donații din partea mai multor domnitori care au urmat. Astfel, până la 1500, au fost date 16 asemenea hrisoave prin care domnitorii întăresc posesiunile sale.

De-a lungul timpului mănăstirea a fost reparată și renovată de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarb, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu. În timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna (care poartă numele domnului), iar între anii 1512 și 1521 s-a refăcut pictura. Constantin Brâncoveanu a construit la 1706-1707 pridvorul, în cunoscutul stil brâncovenesc. În timpul ocupației austriece a Oltenie, mănăstirea a fost o fortăreață redutabilă în calea cotropitorilor.

Catapeteasma originară din lemn a ars și a fost refăcută în 1794 din cărămidă, fiind zugrăvită în anul 1907. Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea, iar policandrele din naos și pronaos au fost dăruite mănăstirii de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Clădirile au fost refăcute de domnitorii Bibescu și Știrbei între anii 1850 și 1856; tot atunci s-au construit și două pavilioane din care se mai păstrează cel din stânga, care a fost reședință domnească de vară.

Mănăstirea a cunoscut și momente neplăcute. Astfel, între 1879 și 1893 autoritățile o transformă în pușcărie. Ulterior va fi și spital, în orice caz mult mai apropiată de preocupările monahilor de aici.

În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugarită dupa moartea fiului ei, decedată în 1605. Piatra funerară a domnitorului este o copie a celei originale și datează din 1938.

Sfântul lăcaş a fost restaurat în întregime între anii 1958-1962, când s-au consolidat chiliile şi cele două paraclise. Lucrările de restaurare au continuat şi după 1970, când s-a introdus încălzirea centrală.

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei: un mormânt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi….! marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sânt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc… (Grigore Alexandrescu – Umbra lui Mircea. La Cozia)

Foto: Nadia Deciu