Optimism de împrumut – Proză SF

Optimism de împrumut

de Eugen Ştefan Lenghel

Rezemat de tocul uşii, sorbea încet cafeaua lăsându-şi creierul să-şi imagineze monştri fantastici din vălătucii de abur ce se ridicau alene din livadă. Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă şi ploaia se oprise doar o oră mai devreme, lăsând soarele să alerge printre ramuri.

Se gândea la viaţa sa ca la un maraton. Prefera să creadă că are sens, şi la un moment dat va putea atinge finişul, pentru a se putea odihni măcar o clipă înainte de a începe altă cursă.

„Trebuie să fii optimist cu orice preţ. Alungă orice gânduri negative. Vei avea o zi excelentă, cu rezultatele dorite.” Continua el să se auto motiveze. Simţea cum fruntea începe să i se răcorească, şi îi dispărea roşeala din obraji. Bâzâitul gândurilor enervante se reducea destul de repede, lăsând loc spiritului analitic.

Era primul succes pentru această zi, şi îl întâmpină cu satisfacţie, cu aceeaşi mulţumire pe care o resimţea în fiecare dimineaţă când reuşea să-şi descătușeze optimismul. Zâmbi larg spre soare şi mulţumi naturii. Livada plină de mere rumene râdea şi ea.

O vibraţie fină la încheietura mâinii îl scoase din visare propulsându-l direct în ritmul cotidian. Privi scurt numele afişat de ceas.

„Primesc apelul!” Comanda verbală fu imediat acceptată.

„Alo” se auzi distinct în căşti. Muzica se oprise deja. Gălăgia naturii trezite la viaţă se disipă fulgerător.

„Alo, da. Vă ascult.”

„Revin în legătură cu stadionul pe care l-aţi proiectat. Îmi sunt necesare câteva lămuriri. Puteţi deschide proiectul vă rog?” Constructorul nu pierdea timpul. Era o dimineaţă frumoasă, anunţând o zi lungă, dar proiectele erau multe şi iarna era aproape. Fiecare minut, fiecare secundă erau resurse critice şi căuta să le folosească la maximum. Era dificil să conducă un şantier, iar el avea o reputaţie de apărat.

Andrei intră în salon, cu cana aburindă în mână. Deşi toate instalaţiile erau comandate vocal, prefera să folosească telecomanda, cu excepţia comului. Porni proiectorul. Imagini mixate de media server transformară peretele nordic într-un tablou în perpetuă mişcare.

„Imediat deschid documentele” răspunse el interlocutorului, la fel de calm şi optimist.

Mâinile începură să mângâie suprafeţe imaginare şi să apese butoane invizibile. Pe ecran magia prindea viaţă, şi aplicaţiile se deschideau şi se închideau la un simplu gest. Camere video bine camuflate interceptau cu precizie toate mişcările, oferind informaţia de comandă mediaservului. Pachetul proiectului era la o atingere de deget.

„Gata meştere, le am în faţă”. Lista de fişe compunând proiectul era larg proiectată pe peretele alb, alături de schiţa unui stadion.

„Uitaţi-vă atent la releveul topo. Avem probleme cu cursul de apă.”

Degetele lui Andrei executară un scurt balet aerian. Schiţa topografică apăru mare, cu degradeuri între curbele de nivel, mărginite de un vag alb şi bleu neregulat pe latura vestică.

„Stadionul este pe teren inundabil” continuă şeful de şantier, fără să aştepte îndemnul. „Nu pot să vă acord garanţie la lucrare, şi decât aşa mai bine o las baltă” spuse el, neobservând jocul de cuvinte.

Andrei, imperturbabil, stând în mijlocul salonului, evalua diferenţa de nivel. Erau totuşi 7 metri faţă de albia râului care era secat mai tot timpul. Torenţii îl umpleau într-adevăr rapid, dar albia largă nu permitea o creștere prea mare a nivelului. In nici un caz, peste 2 metri. Deschise şi evaluarea geologică. De eroziune nu prea putea fi vorba. Tot malul era stâncă în zona respectivă.

„Şi ce propui meştere? Ce ar trebui să facem ca să fii cu inima împăcată?” întrebă el, încă evaluând riscul de inundaţie. Îl evaluase la început, era foarte mic, dar timpul trece, clima e în continuă schimbare şi totul se putea răsturna de pe o zi pe alta.

„Dac-ar fi după mine aş face zid de beton de jur împrejur, să nu intre apa…” Proiectantul începu să râdă. Atât de puternic, încât vocea interlocutorului se opri brusc.

„Ce crezi meştere, e nevoie de o nouă arcă? te gândeşti la vreun potop?”

„Ce să zic şi eu dom’ şef, cu încălzirea asta globală e de groază. N-aţi văzut ce vijelii o fost? A smuls acoperişu’ lu’ vara lu’ cumnata vecinii soră-mi din sat de la Răcari” o rupse ţărăneşte meşterul. „Şi acu’ cu golurile astea de ozeneu de la pol, e şi mai al dracu, chiar că avem nevoie de o corabie, că va să vie potopu lu’ Noie iarăşi dară.”

„Meştere, lasă frate, temerile astea că râul acela n-a depăşit cu mai mult de doi metri matca. Şi matale nu-mi dai garanţie decât pe betoane şi pe fiare, nu pe pământul din şantier. Da vezi ai grijă să nu strici iarba, că nu-s bani pentru aşa ceva.” Andrei râdea în sine de temerile celuilalt. Ploaia se oprise aici, şi probabil şi la 100 de kilometri, unde era şantierul.

„Dom’ Andrei mă luaţi în glumă. Eu vă spun că nu-i de joacă. Acu sunt trei metri şi creşte. Eu scot utilajele de aici că mi le ia viitura…”

Andrei simţi un frison pe şira spinării. Optimismul începu să-i pălească. Simţea urgenţa şi panica pândind într-un colţ. Nu era erou, şi nici nu prea avea cum să intervină.

„Meştere, scoate utilajele şi asigură-le. Te sun în cinci minute.”

Salonul păru deodată prea mare şi mult prea tăcut. Apoi ecranul se animă. Prognoza meteo. Nivelurile medii anuale ale precipitaţiilor. Suprapuse peste harta regiunii, toate dădeau informaţii că un astfel de eveniment era imposibil. Albia râului era atât de largă încât debitul afluenţilor nu putea genera o astfel de acumulare. Încălzirea globală sporise violenţa furtunilor şi tornadele altă dată fenomene rare şi de povestit la nepoţi, erau din ce în ce mai frecvente. Curenţi neobişnuiţi de reci, de la mari altitudini îşi găseau drum spre sol, declanşând o mulţime de fenomene neaşteptate şi surprinzătoare. Dar inundaţia ieşea din tipar. Îi trebuia un ochi la faţa locului.

Ieşi din casă ca luat de vânt. O porni spre şopron, deschise larg uşile, fără să ia în seamă pisica ce o zbughi speriată. Pe un raft stătea ‘Vulturul’, numit după aparenţa unui vultur american stilizat. Jucăria lui din tinereţe, pe când se mai ocupa de modelism. ‘Jucăria” avea totuşi anvergura de un metru jumate şi doar cele două forme cilindrice de pe aripi trădau motoarele. Vârful transparent al fuzelajului ascundea două camere frontale, însoţite de o a treia amplasată sub ampenajul vertical. Canistra de kerosen era tot acolo pe raft, neatinsă de ceva vreme. Cu o pompă manuală făcu plinul, reuşind să nu risipească nici măcar o picătură.

Pisica se întorsese, şi pândea din uşă. Pasărea era prea mare pentru ea, şi din soiul acela fără carne. Nu prezenta prea mult interes. Îl văzu pe bărbat ridicând pasărea în mâini, şi pornind spre ieşire. Se mută încet pentru a-i face loc, măturând apoi cu coada locul, înainte de a se aşeza. Nu era stăpânul ei. Era un prieten mare şi prost, care îi dădea mâncare degeaba. Poate ea era stăpâna. RRRR. Ce gând plăcut.

Andrei se opri la vechea masă de piatră din grădină şi unde aşeză şi apoi orientă drona spre pădure. Spera să funcţioneze încă. Nu se îndoia de asta, pentru că avea grijă de ea. O sculă preţioasă care își primea cu regularitate revizia bianuală.

Intră la fel de repede în casă. Cele cinci minute promise meşterului Drăgan trecuseră.

„Apelează Drăgan.” Comanda discretă se concretiză printr-un ton de apel.

„Da dom’ şef. Am scos utilajele acu ce facem?”

„Ce e cu râul? Mai creşte apa?”

„Creşte dom’le, nu vă spusei? Mai încet, da’ tot creşte. Şi asta nu-i a bună…” Intonaţia meşterului subînțelegea multe pilde dramatice, pe care le cunoştea, şi abia aştepta să le destăinuiască.

„Bine meştere. Stai acolo şi supraveghează situaţia. Încerc să-ţi trimit ajutoare” Inginerul încerca să fie încrezător, şi optimist. Cu greu îşi menţinea încrederea. Miza totul pe inspiraţia de moment şi pe raza de soare ce i se arătase de dimineaţă. Imposibilul se produsese şi trebuia să găsească o soluţie rapidă.

Întrerupse legătura cu şeful de şantier. Pe peretele ecran se afişau acum controalele ‘vulturului’ şi imagini de la camere. Cel puţin electronica funcţiona. Porni motoarele. Încăperea se umplu de fluieratul motoarelor la putere minimă. Cu ambele mâini selectă simultan accelerație maximă şi deblocarea piedicilor. Catapulta pe care o folosea altădată era de mult defectă. Mâna stângă preluă imediat controlul manşei virtuale, iar cea dreapta era preocupată de căutarea destinaţiei pe harta care începea să-şi reducă din detalii pe măsură ce ‘Vulturul’ căpăta altitudine. Găsi şi punctă locul unde avea să fie viitorul stadion. Găsise destinaţia. Şi apoi, la inspiraţie, trasă cu degetul traseul invers pe cursul râului, până aproape de dronă, unind cele două puncte cu o linie scurtă. Drona preluă programul şi se încadră imediat pe noul curs. Deja ajunsese la o viteză de 300 km/h. Deasupra albiei urma să coboare altitudinea. În curând avea să afle dacă inspiraţia îl servea corect sau nu.

Pe ecran, trei dreptunghiuri afişau rapid panorame în schimbare rapidă. Nimic anormal nu se vedea. Ploaia lăsa dungi subţiri, picături zdrobite de viteza micului aparat de zbor. Aceleaşi picături se vedeau curgând accelerat, sacadat, pe perete. O alarmă se aprinse în colţ, şi imagini TV se deschiseră în dreapta jos. Filtrul de ştiri își făcea datoria, aducând noutăți din zona proiectului.

Andrei urmărea cu coada ochiului, dar vocea crainicei îi lămuri curiozitatea.

„… şi din satele învecinate, aflate pe acelaşi curs de apă, au început să-şi adune lucrurile şi să se refugieze în vecini. Gospodăriile inundate nu erau în zone ameninţate, şi localnicii amintesc de inundaţiile din ’70 care au fost considerabil mai mici…”

Drona intrase pe firul apei. Răul umflat oarecum, nu ieşise din matcă. O mare contradicţie. Dacă nu ar fi văzut ştirile, l-ar fi luat pe Drăgan drept nesănătos.

Drona își continua netulburată călătoria comandată. Urmărea firul apei, cu o viteză fantastică. Micuţul creier electronic îşi făcea treaba, ocolind fulgerător copacii aplecați peste râu sau puţinele păsări care măi rămăseseră în preajmă după ce migratoarele plecaseră. Doar rarele insecte înaripate își găseau sfârşitul la impact, repede spălate de ploaie.

Un vad, un cot, un pod. Un deal pe stânga, un deal pe dreapta. Un pod, case, pădure, deal pe dreapta. Formele de relief şi reperele se succedau într-un ritm amețitor. Era o cursă de mare viteză. Andrei resimţea fiorul adrenalinei. Jucăria era la fel de periculoasă ca un automobil teleghidat, şi aproape la fel de mare. Iar viteza o făcea de temut. Dar senzorii interni şi logica de evitare a obstacolelor, făceau riscul să fie insignifiant.

Brusc, culorile peisajului afişat de camerele frontale se schimbară. Eternul gri verzui cu pete ruginii, fu înlocuit de o imensă pată întunecată între două dealuri. Andrei cabră aparatul, încetinindu-l. Coasta unui deal alunecase, formând un baraj natural. Ridică drona, dându-i libertate să survoleze circular locul dezastrului. Nu se vedeau case în zonă. Şoseaua era relativ departe, la un kilometru. O privire pe hartă îi dădu exact poziţia.

„Apelează Drăgan” Tonul de apel dură mai puţin de o secundă.

„Don’ şef…”

„Ascultă la mine. Urgent pui excavatoarele pe platforme şi le duci 27 de kilometri mai jos pe şosea, şi apoi faci dreapta pe câmp, până la râu. Acolo refaci albia, cum poţi. A căzut malul în apă şi s-a făcut baraj. Ai grijă, sa n-aud c-ai înecat vreun excavator. Îţi trimit coordonatele pe telefon.”

„Da şefu’ acum se face.” Meşterul era mulţumit că se lămurise problema. Urma să-şi facă treaba. Mizeră, istovitoare, muncitorească, dar relativ simplă şi de înțeles. Oricine putea să înţeleagă un nenorocit de baraj natural făcut de un nenorocit de mal surpat din cauza unor nenorociţi de hoţi de pădure.

Da dacă nu erau hoţi? Dacă erau proprietarii de drept ai pădurii, dar puşi serios pe făcut teren pentru porumb, de exemplu. Sau păşune.

Andrei comandă întoarcerea dronei. Îi dădu aceleaşi coordonate ca de obicei, pe pajiştea din spatele casei, unde victoriosul aparat urma să gliseze până la gardul de sârmă.

Optimismul îi revenise intact, şi simţea efluvii de satisfacţie că inspiraţia îl servise corect. Până la urmă nu erau efectele încălzirii globale de vină. Mai aveau de luptat cu cauzele. Despădurirea încă făcea victime directe, deşi tornadele deveniseră tradiţie, iar ploile diluviale, urmând perioadelor de uscăciune prelungită, nu făceau decât să confirme o degradare inevitabilă.

Andrei, ca toţi ceilalţi, putea să se auto motiveze în continuare. Era şansa lui. Dar optimismul lui de împrumut nu putea schimba faptul că în zece ani, Arctica urma să aibă gheaţă doar iarna.

sfârșit.