Sl! Ce f? K? Bv!

Sal! Ce mf? B? Bv!

Dom’ne, ne e lene și să mai vorbim, ascultați-mă ce vă spun. Nu ne mai salutăm cu „bună dimineața”, „bună ziua” sau „bună seara”, nu mai zicem nici „salut” sau „servus” sau „bună”. Ridicăm a lehamite un degețel și trecem unul pe lângă altul ca săgeata albastră prin Ghelmegioaia. Nici de mulțumit nu ne mai mulțumim că ne dor fălcile. Zicem „mulțu!”. Și-ălalt zice „cu plă!”. Mă rog, ceva de genu… Ați auzit, nu? Nu te mai obosești în tot felul de istorii și detalii, o iei pe scurtătură, puțin scârbit: „Ceva de genu’”. A fost lume multă la spectacol? Da, ceva de genu… Ai avut mult de lucru astăzi la serviciu? Mda, ceva de genu…

M-am întâlnit, mai zilele trecute, absolut din întâmplare, cu un ceva mai tânăr prieten care mi-a povestit cu lux de amănunte că de câtva timp se duce la un fel de serviciu. Omul nostru s-a născut puţin după Revoluţie şi drept urmare nu a mai prins spre lectură nici măcar cartea de telefoane. A încercat o dată cu „Scrisoarea a III-a”, dar a adormit instantaneu după primele versuri. Ambiţios din fire şi studios nevoie mare a început să meargă la sală, dar, spre marea lui surprindere şi spre bucuria steroizilor şi a altor substanţe binefăcătoare, i s-au dezvoltat bicepşii, tricepşii şi deltoizii şi mai deloc circumvoluţiunile cerebrale. Asta şi pentru faptul că nefericitul a confundat sala de forţă cu sala de lectură. Între timp, a terminat, împotriva propriei voinţe, un liceu şi, cu ajutorul nepreţuit dar consistent al părinţilor, şi-a dat și licenţa într-o chestie pe care nimeni nu ştie să explice cui şi la ce foloseşte.

Cum spuneam, mai tânărul meu prieten e acum îndrăgostit de muncă şi de ceva timp – de ieri – se duce la serviciu. De dimineaţă de la ora 9.00 şi până pe la 11.00 când e pauza de prânz face „alea-alea, alea-alea şi iar alea-alea”. După pauză programul devine un pic mai lejer: lucrează numai la „alea-alea… alea-alea”. În rest, dacă mai apucă, „face… lucruri ” sau „spune vorbe ”. Se bucură că are nişte colegi foarte prietenoşi şi înţelegători. La fel sunt şi şefii cu care discută frecvent subiecte extrem de intelectuale. Cum ar fi: „bla-bla-bla… bla-bla-bla… bla-bla-bla”…

Complet lămurit, la despărţire, am vrut să aflu de la tânărul cu pricina dacă a mai perseverat în lectură sau încercările anterioare i-au distrus brutal copilăria. Mi-a strâns prieteneşte mâna şi mi-a şoptit cu o sinceritate dezarmantă: „bă, da’ nu mă laşi”…

Știți ce fac copiii la școală? Învață! Bv, răspuns corect. Ce învață copiii la școală? E la mintea cocoșului: învață chestii. Când nu învață chestii, fac lucruri. Ca să nu stea degeaba. Chiar și-așa. Plouă afară. Chiar și-așa am umbrelă. Ninge. Chiar și-așa stau acasă. S-au scumpit toate. Chiar și-așa punem de mămăligă. A răsărit soarele. Chiar și-așa o să apună. Gata, nu mă mai risc să merg mai departe cu chiar și-așa. Parcă e o strigătură populară „Chiar și-așa și-așa și-așa”. Dar, ziceam că nu mă risc să merg mai departe și mă țin de cuvânt. Și, după cum v-ați dat seama, este o chestiune absolut personală: eu nu mă risc. Domniile voastre puteți să faceți ce vreți. Și pentru că tot veni vorba de riscat, mă risc (nu vă zgârâie la urechi?) să vă povestesc ceva. Am văzut mai lunile trecute la televizor o știre care spunea că la o școală din Italia, școală la care învață și copii ai românilor stabiliți acolo, directorul s-a gândit să introducă în programă și ceva ore de limbă română. Pentru asta a făcut un sondaj printre părinții italieni. Logic, răspunsurile au fost pro și contra, cu sau fără argumente. Aș zice, însă, că m-a durut răspunsul unui tată italian: „De ce-ar trebui să învețe copilul meu o limbă pe care nici românii nu vor s-o mai vorbească?!” Chiar și-așa… Deocamdată, atât! La re! Oh, my God, scuze! Ceau-ceau și Bye, bye!