Valer Dellakeza: „Pe scena sunt actori multi, dar artisti putini”

În 1954, când avea 12 ani, a urcat pentru prima dată pe o scenă; după 60 de ani de teatru, Valer Dellakeza mărturiseşte cu amărăciune:

“Mă bucur când lucrez cu un regizor bun, dar asta de foarte mult timp nu mi s-a mai întâmplat, şi mă întristez de fiecare dată când văd pe scenă actori mulţi şi artişti puţini”.

Provine dintr-o familie de oameni simpli. În 1950, tatăl lui Valer Dellakeza s-a pensionat. Cu cei 250 de lei pe care îi primea, cu greu puteau trăi. „O perioadă am fost ucenic la frizerie, apoi muncitor necalificat la un trust de construcţii; am intrat, apoi, în teatru, ca figurant, pentru a întregi veniturile familiei. După o perioadă, l-am luat şi pe tata, împreună obţineam două salarii de figurant, reuşind astfel să ne descurcăm cât de cât. Atunci am descoperit mirajul teatrului, fericirea de a fi actor pe o scenă, în faţa a sute de persoane … Am avut acceptul părinţilor şi am plecat la Bucureşti, la Institutul de teatru. Mi-a fost foarte greu, aveam doar bursa, care îmi ajungea pentru o cartelă de masă; de multe ori, o vindeam ca să am bani de ţigari. Mâncam la un expres pe Lipscani, la «Mureşul», unde dădeam 95 de bani pe ciorba de fasole şi un leu şi 50 de bani pe felul doi, asta în cazul în care nu mă săturam cu pâinea şi ciorba pe care le primeam gratuit la cantina studenţească“, povesteşte marele actor.

“Am intrat în Naţionalul craiovean în pantaloni scurţi şi am ieşit din el în baston”

Am intrat în Naţionalul craiovean în pantaloni scurţi şi am ieşit din el în baston, la pensie. Sunt istoria vie a acestui teatru. În 2014 s-au împlinit 60 de ani de când acest minunat lăcaş de cultură, ambasador al României pe meridianele lumii, punct cardinal timp de 12 ani în lumea teatrului mondial, se sprijină şi pe umerii mei.

Am avut fericirea să apuc celebra trupă cu care a venit Vlad Mugur în Craiova, în 1956, cu Sanda, Rauţchi, Rucăreanu, Silvia, Amza, Rebengiuc… Teatrul ajunsese în momentul acela la o valoare egală cu cea care a fost în perioada anilor ‘90 – 2000, când teatrul nostru a făcut peste o sută şi ceva de turnee în lume! Ei bine, deosebirea dintre noi şi ei e că noi am avut norocul cu revoluţia, cu Purcărete, cu Boroghină, cu Frank Dunlop, cel care a venit şi ne-a selecţionat la prima noastră ieşire, la Edinburg, unde am luat două mari premii internaţionale …

“Rolul la care am ţinut cel mai mult este Unchiu Vanea”

Dacă mă întrebaţi care este rolul care m-a marcat cel mai tare, rolul la care am ţinut cel mai mult, acesta este Unchiu Vanea. O mare doamnă a criticii teatrale, doamna Doina Modola, după ce a văzut spectacolul, a scris o cronică în revista “Steaua”, în care mă numea Voiniţchi Dellakeza, eram contopit cu personajul… Mi-a plăcut atât de mult acel rol şi a căzut atât de bine în perioada aceea de sfârşit de tiranie în lumea artistică! Eram biciuţi, obligaţi să ne ducem să ne prostituăm ca să putem să ne luăm salariile; jucam la cantine sau te miri unde…Dădeam baluri de binefacere, la un moment dat, iar oameni de bine, majoritatea intelectuali, cumpărau bilete numai ca să ne luăm noi leafa! … Şi acest spectacol, “Unchiul Vanea”, a apărut într-o perioadă în care nu mai exista nimic, niciun eveniment în lumea teatrală…

“În meseria noastră, şansa contează mai mult decât talentul”

Povestea lui Trufaldino

Datorită harului pe care l-a avut şi îl are Boroghină, s-a întâmplat şi revenirea lui Vlad Mugur la Craiova, la sfârşitul anilor ‘90. Este o poveste fantastică discuţia lui Boroghină cu meşterul, care era în Germania:

• Meştere, aţi început cariera la Craiova, nu vreţi să veniţi şi, spre sfârşitul carierei, să puneţi o piesă aici?”
• Mămică dragă, uite, nu m-am gândit la treaba asta, e bună ideea, o să mă gândesc, te rog, sună-mă peste două săptămâni…

Îl sună Boroghină peste două săptămâni:

• Meştere, v-aţi gândit?
• Da, mămică, m-am gândit, o să vin, numai să hotărâm piesa…
• Meştere, eu mă gândesc la un Goldoni…
• Aaa, mămică, eu nu mai vreau să fac Goldoni, că am făcut şi cu Horaţiu Mălăele… nu, nu, altceva … Mai gândeşte-te şi, peste două săptămâni, dă-mi telefon…

Îi dă Boroghină telefon peste alte două săptămâni:

• Meştere, nu mi-a venit în cap nicio piesă…
• Mămică, stai puţin, că m-am gândit eu: punem, totuşi, un Goldoni, “Slugă la doi stăpâni”.
• Am un băiat foarte tânăr şi foarte bun, foarte talentat, zice Boroghină.
• Nu, mămică, dacă vin să pun spectacolul, îl fac cu Dellakeza!

Boroghină, care mi-e foarte bun prieten, îi spune:

• Meştere, dar Dellakeza are 60 de ani!
• Mămică, nu contează!..
• Meştere, dar am un băiat care aleargă, este sprinten …
• Mămică, eu îl pun cu Dellakeza!
• Dar Dellakeza a avut o operaţie pe coloana vertebrală!..
• Mămică, eu îl pun cu Dellakeza!

Nu-nţelegea Boroghină ce se întâmplă. Meşterul o ţinea pe-a lui:

• Mămică, eu nu vreau să-l fac pe Trufaldino cum îl ştiţi voi, ci un clochard, o slugă bătrână, neputincioasă, care mănâncă bătaie pentru că nu mai poate să îşi facă serviciul cum trebuie şi, ca să câştige mai mult, are nevoie de două job-uri… Singurul care îmi poate servi ideea este Valer Dellakeza…

A venit maestrul Vlad Mugur, am pus piesa, am luat Premiul Uniter… Dumnezeu a făcut ca, spre sfârşitul carierei, să mă întânesc cu doi monştri sacri, doi corbi albi, greu de găsit, dar şi mai greu de prins: Vlad Mugur şi Silviu Purcărete, pe care Boroghină i-a adus la Craiova. Dacă nu existau ei, trecea trenul prin gara Craiova fără să existe teatrul naţional!…Vedeţi, în meseria noastră, şansa contează mai mult decât talentul …

A consemnat Simona Lica